Principiu fundamental al statului de drept, separaţia puterilor îşi datorează succesul faptului că oferă o alternativă la guvernarea despotică, în care întreaga putere este concentrată în mâna unei singure autorităţi (de natură individuală sau colectivă). El presupune o distribuţie a puterii, pentru a fi exercitată, unor instanţe diferite şi independente înzestrate cu atribute şi prerogative de conducere. În cadrul competenţelor ce le sunt conferite, fiecare putere[1] (legislativă, executivă şi judecătorească) deţine şi exercită o serie de atribuţii aflate în afara oricărei imixtiuni reciproce. Potrivit principiului separaţiei puterilor, nici una dintre cele trei puteri nu prevalează asupra celeilalte, nu se subordonează una alteia şi nu îşi asumă prerogative specifice celorlalte.
Cu toate acestea, în practică, separaţia puterilor nu a fost niciodată (şi nici nu ar trebui să fie) una perfectă, absolută deoarece ar fi condus la un blocaj instituţional. Rigiditatea înţelegerii şi aplicării acestui principiu în cadrul raporturilor instituţionale ar produce dezordine şi dezechilibre, lăsând frâu liber tendinţelor naturale de tip autoritarist. De aceea, în funcţionarea sistemului politic, principiul separaţiei puterilor în stat i-a forma delimitării unor autorităţi publice independente (una faţă de cealaltă), cu prerogative diferite (prin care se realizează activităţi specifice), dar şi a colaborării dintre puteri dublat de controlul reciproc. În faţa tendinţelor de autonomizare şi autoritarism ale unei puteri s-a contrapus practica colaborării şi echilibrului puterilor (checks and balances).
De-a lungul timpului teoria separaţiei celor trei puteri în stat a luat forme diferite în funcţie de natura regimului politic. În România textul constituţional din 1991 nu menţionează în mod explicit acest principiu deşi el stă la baza întreg edificiului instituţional[2], fapt ce a reprezentat un motiv de tensiune politică între majoritatea parlamentară şi opoziţia acelor ani. Din 2003, în urma referendumului naţional din 18-19 octombrie, Constituţia revizuită precizează în mod direct (art. 1, alin. 4) faptul că „statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.
Atunci când se discută despre transpunerea în practică a teoriei separaţie puterilor accentul cade aproape de fiecare dată pe relaţia executiv-legislativ, subliniindu-se tendinţa de concentrare a puterii în zona executivului (limitându-se astfel rolul parlamentului). Delegarea legislativă, prin care Parlamentul atribuie Guvernului atribuţii de reglementare, constând în dreptul de a emite ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă[3] sau posibilitatea Guvernului de a-şi angaja răspunderea în faţa forului legislativ asupra unui proiect de lege[4] conferă o preeminenţă Executivului asupra Parlamentului. Pe de altă parte, acest transfer de putere de la legislativ către executiv corespunde tendinţelor de eficientizare a actului de guvernare.
Raporturile puterii judecătoreşti (reprezentată de curţi şi tribunale) cu celelalte autorităţi publice par a fi însă neglijate, deşi justiţia este un domeniu esenţial, atent monitorizat, în procesul de aderare la UE. Evenimentele care au suscitat în ultimul timp atenţia opiniei publice (telefonul dat de premier procurorului general, întâlnirea în trei de la palatul Victoria dintre prim-ministru, un important om de afaceri aflat sub anchetă şi ministrul justiţiei) pun din nou sub semnul întrebării independenţa justiţiei[5] şi respectarea principiului separaţiei puterilor în stat.
De fapt, acest subiect, al independenţei justiţie, nu este unul nou el fiind abordat în mod constant sub forma presiunilor la care magistraţii sunt supuşi din partea politicului, atât din sfera executivă cât şi din cea legislativă. De multe ori el a reprezentat o temă importantă a conflictului politic (dintre putere şi opoziţie), un element de atac al adversarilor dar şi un domeniu speculat de actorii politici pentru a acumula capital de imagine pozitivă şi pentru a obţine simpatia populaţiei. Altfel spus, pe fondul unei nemulţumiri populare faţă de activitatea justiţiei şi a unui nivel scăzut de încredere[6] într-un sistem considerat în mare parte corupt, tema este politizată.
În contextul în care prezumţia de nevinovăţie nu este una funcţională, iar distincţia dintre sfera publică şi cea privată, în multe cazuri (cum este şi cel al discuţiei dintre Tăriceanu, Patriciu şi Macovei), este greu de stabilit, orice discuţie dintre un om politic (ce exercită o funcţie publică) şi un magistrat poate fi bănuită de imixtiune în treburile justiţiei. Mai mult, existenţa unui conflict de interese în cazul parlamentarilor avocaţi, deci a celor care exercită atribuţii specifice şi puterii legislative, participând la elaborarea legilor, dar şi puterii judecătoreşti (speculând în această calitate acele prevederi ale legii sau lipsuri al ei care îi sunt favorabile clientului său), alimentează suspiciunea.
Necesitatea unui cod de conduită care să traducă principiul separaţiei puterilor în activitatea cotidiană a demnitarilor poate fi una reală, dar un astfel de cod al bunelor maniere în relaţia politică-justiţie are şanse destul de scăzute de a rezolva adevărata problemă a independenţei justiţiei. Aceasta este de fapt aceea a credibilităţii sistemului juridic din România şi a modului în care el funcţionează. Astfel, a face distincţie între un judecător care primeşte o sumă de bani pentru a achita un inculpat – un cetăţean oarecare – într-un caz de ucidere prin imprudenţă (fapt catalogat de opinia publică drept un act de corupţie) şi un procuror care primeşte un telefon de la un înalt demnitar interesat de mersul anchetei în cazul prietenului său, important om de afaceri (fapt considerat a fi o flagrantă încălcare a Constituţiei), dovedeşte de fapt lipsa de încredere pe care populaţia o are atât faţă de politicieni cât şi faţă de justiţie. Această distincţie, între fapte care pot aduce atingere în egală măsură independenţei justiţiei, îşi are originea în prejudecata (uneori întemeiată) că demnitarii folosesc funcţiile publice în scopuri private, personale.
Acuzată de faptul că reprezintă doar un mijloc prin care cei aflaţi la putere (indiferent de apartenenţa politică) îşi satisfac interesele şi îşi hărţuiesc adversarii politici, justiţia se află de fapt într-un cerc vicios: condamnarea unor acuzaţi, din considerente imagologice, la presiunea opiniei publice, dar împotriva cărora nu există probe suficiente, nu face decât să scadă şi mai mult încrederea în sistem. Pe de altă parte, achitarea unui inculpat, în urma unui proces just, a cărui speţă poate genera, prin mediatizare, atitudini sociale de susţinere sau de culpabilizare, atrage cel puţin pentru o parte a populaţiei, nemulţumirea şi neîncrederea.
Presiuni asupra justiţiei sau imixtiuni (termen nesancţionat de legislaţia română) probabil există şi vor mai exista. Putem include la acest capitol şi presiunile de natură socială (ale opiniei publice), dar şi cele venite din sfera politicului, ambele fiind prezente în orice comunitate. Independenţa înseamnă responsabilitate şi de aceea datoria magistraţilor, pe lângă cea de a se supune numai legii, este şi de a sancţiona, prin dezvăluiri publice, orice încercare de intervenţie în actul de justiţie. În lipsa unei culturi politice cu dominantă de tip democratic care să valorizeze în mod real statul de drept şi care să sancţioneze orice abatere de la principiile acestuia, titularii vremelnici ai funcţiilor publice (din sfera celor trei puteri) vor fi tentaţi să acţioneze de multe ori la limita legii.
[1] Deşi puterea, ca fenomen, este unică deţinătorul ei legitim fiind poporul, ea este exercitată, prin delegare, de către instituţiile statului – autorităţi (puteri) publice înzestrate cu anumite atribuţii specifice.
[2] Considerată de către criticii săi un viciu major al Constituţiei din 1991, neprecizarea expresă a principiului separaţiei puterilor a fost justificată prin recurs la spiritul legii, atribuţiile, competenţele şi natura raporturilor dintre instituţii demonstrând faptul că acest principiul a fost sursă de inspiraţie pentru autorii legii fundamentale.
[3] Vezi art. 115 din Constituţia României
[4] Vezi art. 114 din Constituţia României
[5] Conform art. 124, alin. 3 din Constituţia României, „judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”.
[6] Conform datelor furnizate de ultimul BOP (toamna anului 2005), încrederea în tribunale cunoaşte următoarele nivele: 22% – foarte puţină/deloc; 42% – nu prea multă; 23% – destul de multă şi 4% – foarte multă.
