Sistemul educational din România

În fiecare an, în preajma începerii noului an şcolar, atenţia opiniei publice este îndreptată către sistemul de învăţământ. A devenit o regulă ca, la fiecare început de toamnă, să se afle despre scolile care nu au terminat lucrările de curăţenie şi reparaţiile necesare, despre căminele studenţeşti aflate într-o stare deplorabilă, despre salariile mici ale profesorilor şi despre ameninţările cu greva făcute deopotrivă şi de studenţi şi de profesori. Mai grav, se află din ce în ce mai mult despre “creierele” care pleacă în vest sau despre lipsa cadrelor specializate pentru a preda.

Ca stat de democratic, una dintre ţintele importante ale guvernului ar trebui să fie educaţia, în condiţiile în care aceasta are un rol fundamental în formarea şi orientarea societăţii viitoare. Este binecunoscut faptul că unul dintre “secretele” dezvoltării statelor avansate îl constituie tocmai investiţia în cercetare şi educaţie.

Percepţii generale asupra sistemului educaţional

Românii sunt mai degrabă nemulţumiţi în ceea ce priveşte activitatea Guvernului în ceea ce priveşte educaţia. Putem constata din graficul de mai jos că maximul de satisfacţie cu privire la acest domeniu este datat octombrie 2002, iar minimul – noiembrie 1999. Evoluţia sinusoidală a acestui indicator poate fi explicată prin permanentele scandaluri care au ţinut acest domeniu pe prima pagină a ziarelor. Reformarea sistemului de învăţământ şi minusurile organizatorice au determinat menţinerea unei stări generale de nemulţumire.

Fig. 1 – Gradul de satisfacţie al populaţiei cu privire la activitatea Guvernului în domeniul educaţiei (1996-2005)

Sursa: BOP mai 2005[1]

Trebuie precizat însă că, intr-o ierarhie a satisfacţiei privind activitatea Guvernului (indiferent de culoarea politică a acestuia) în mai multe domenii, activitatea în domeniul educaţiei, alături de cea în domeniul ordinii publice este receptată constant mult mai favorabil decât cea din alte domenii (locuri de muncă, locuinţe, industrie, agricultură, sănătate). Aceasta, in principal datorita perceptiei comune (derivata din perioada comunista) conform careia educatia romaneasca este una de elita.

Într-o proporţie covârşitoare românii considerau într-un sondaj realizat în primăvara anului trecut[2] că ceea ce se învaţă în şcoală le foloseşte elevilor în viaţă. Persoanele care nu sunt de acord cu afirmaţiile anterioare provin mai degrabă din mediul urban, sunt mai tinere şi au un nivel mai ridicat de studii. Trebuie precizat ca cercetari recente, publicate in acest an, au aratat ca studiile nu sunt percepute ca solutie pentru reusita in viata.

66% dintre români consideră că, după revoluţie, în învăţământul românesc au avut loc multe sau foarte multe schimbări. În aceste condiţii, explicaţiile insuficiente privind scopurile şi natura acestor schimbări pot produce confuzie. Dintre cei care au identificat schimbări în sistem, aproximativ jumătate sunt de părere că schimbările au avut mai degrabă efecte proaste. Prin urmare, se poate spune ca principalul efect al tuturor incercarilor de reforma din educatie au fost intampinate cu reactii conservatoare, de refuz al schimbarii.

Aproape 60% dintre români consideră că învăţământul românesc este mai bun decât cel din Occident[3], dar 52% cred că învăţământul din perioada socialistă era mai bun decât cel de azi. Există studii comparative internaţionale[4] realizate în anii anteriori care ridică mari semne de întrebare cu privire la calitatea învăţământului preuniversitar românesc. România s-a plasat constant sub media internaţională, atât la matematică, precum şi la ştiinţe, şi în 1995 şi în 1999. Un studiu similar şi-a propus, în 2001, testarea abilităţilor de a citi a elevilor din clasa a IV-a, ultima a ciclului primar. Dintre cele 35 de ţări incluse în analiză, România s-a clasat pe locul 22, tot în a doua jumătate, dar mai bine decât alte ţări europene, precum Slovenia, Norvegia, Cipru, Moldova, Turcia şi Macedonia.

FACTORI CE AFECTEAZA DEZVOLTAREA EDUCATIEI IN ROMANIA

Indicatorii referitori la educaţie sunt, de obicei, grupaţi pe trei categorii. Este vorba de nivelul de instruire al populaţiei, ca rezultat final al procesului de învăţământ, de utilizarea serviciilor de învăţământ şi distribuţia acestora şi, în fine, de resursele utilizate în procesul de învăţământ. Toate aceste trei zone de indicatori sugerează că România are probleme majore la nivelul educaţiei şi perspectivele sunt în continuare sumbre: nivelul de instruire a populaţiei este în continuare unul strict teoretic, serviciile din învăţământ sunt percepute de populaţie ca puţin utile şi, în fine, resursele investite de stat sunt foarte mici. Şi, la această imagine, trebuie să adăugăm şi influenţa altor factori:

– atitudinea tuturor partidelor parlamentare, care nu au transpus niciodată în practică intenţia populistă de a sprijini educaţia (respectiv, prin acordarea unor alocaţii bugetare mai mari – trebuie precizat aici că, deşi procentul din PIB alocat educaţiei a crescut în timp, această evoluţie este încă nesemnificativă)

– factorii culturali din România, care surprind dependenţa de stat, deficitul de cultură politică şi axarea pe soluţii personale şi familiale în ceea ce priveşte politicile sociale (inclusiv educaţia)

– subfinanţarea cronică, acutizată de o descentralizare a sistemului de învăţământ care începe să îl facă tot mai mult dependent de eficienţa structurilor locale; de altfel, rolul scăzut al comunicăţii locale, al bisericii şi al specialiştilor este un alt criteriu

– influenţa scăzută a sindicatelor, care au fost mai degrabă preocupate de puterea politică decât de promovarea reformelor în sistemul social

La toate acestea, adăugăm un alt posibil pericol, din prezent: semnalele de politizare a sistemului educaţional. Schimbarea directorilor de şcoli şi de licee de către toate guvernările postdecembriste contribuie la destabilizarea continuă a acestui domeniu, şi aşa afectat de insuficienta motivare a dascălilor de a rămâne în sistem.

ŞCOALA, CA PRIORITATE

În loc de concluzii, prezentăm o imagine a ceea ce a ajuns sistemul de educaţie, în condiţiile lipsei de preocupare a statului (ca o consecinţă a lipsei de preocupare a partidelor parlametnare şi a societăţii civile). Prima lege a educaţiei a fost votată abia în 1995 (Leghea 84/1995), la peste 5 ani de la revoluţie. Deşi legea spune că educaţia este o prioritate naţională, printre efectele sale s-au înregistrat, de-a lungul anilor, următoarele[5]:

–          educaţia obligatorie a scăzut de la 10 la 8 clase

–          procentul de 4% din PIB (impus de lege) a devenit real abia după 2001

–          frecventarea grădiniţelor a scăzut în timp

–          pentru învăţământul secundar, inclusiv cel vocaţional, frecventarea a scăzut de la 91% în 1989 la 69%, tinerii din mediul rural fiind cei mai afectaţi

–          numărul de studenţi s-a dublat, ca urmare a apariţiei de facultăţi particulare, dar bursele şi subvenţiile au scăzut semnificativ, determinând mulţi studenţi să abandoneze studiile şi să lucreze (în context, trebuie remarcat că numărul de studenţi din mediul rural a scăzut dramatic)

A apărut învăţământul particular la toate formele de învăţământ, dar cu ofertă importantă mai ales la mediul universitar. Acest lucru a sporit numărul de studenţi, dar a redus egalitatea de şanse, crescând inegalităţile sociale, fiindcă tinerii săraci nu au au posibilităţi să îşi plătească taxele.

Comparativ, iată ce a făcut Marea Britanie, imediat după al doilea război mondial, pentru refacerea sistemului educaţional (ca model al unei ţări care doreşte dezvoltarea acestui domeniu): a fost adoptată o strategie, prin care vârsta la care se termina educaţia obligatorie a crescut până la 15 ani, s-au desfiinţat taxele pentru învăţământul secundar şi au crescut considerabil subvenţiile pentru universităţi. În plus, constant, au crescut alocaţiile bugetare pentru educaţie, aproape independent de schimbările guvernamentale.

---

Administratorul

---