Modificarea sistemului electoral românesc este o temă de dezbatere publică ce pare a-şi fi atins în momentul de faţă limita superioară. Luarea unei decizii nu mai poate fi mult timp amânată. Partidele politice şi majoritatea populaţiei sus\in nevoia unei reforme în acest domeniu. Presiunea publică este în momentul de faţă destul de puternică astfel încât clasa politică va fi nevoită să introducă pe agendă acest subiect.
Materialul de faţă îşi propune să evidenţieze faptul că actualul sistem electoral folosit în România (pentru alegerile parlamentare şi consiliile locale şi judeţene) generează anumite efecte indezirabile, care fac dificilă realizarea echilibrului politic; mai mult el este inadecvat realităţilor socio-politice autohtone. Scopul nostru nu este acela de a susţine sau favoriza un anumit tip de sistem electoral şi nici de a-l stigmatiza. Vrem doar să aducem în lumină câteva critici la adresa reprezentării proporţionale (RP), de care ar trebui să se ţină cont în luarea unor decizii cât mai obiective.
Argumentul 1
Prima critică ce se aduce RP este aceea că poate fi un factor generator al instabilităţii politice. Acest tip de scrutin, prin facilitarea pătrunderii în parlament a partidelor mici şi mijlocii, alături de cele mari, produce de regulă o fragmentare politică excesivă, ce poate duce la blocaj parlamentar şi la criză politică[1]. Fărâmiţarea politică, adică prezenţa în parlament a unui număr semnificativ de partide (nici unul însă nereuşind să obţină majoritatea absolută a locurilor), face necesară formarea unui guvern de coaliţie. Acesta este un important factor de instabilitate, partidele aflate la guvernare fiind mai interesate de algoritmul politic, de obţinerea şi menţinerea de portofolii, decât de exercitarea guvernării. Prioritatea lor este legată de obţinerea supremaţiei în cadrul coaliţiei, deci de luptele intestine, ceea ce face practic imposibilă guvernarea pe baza unor proiecte de perspectivă, adică o guvernare stabilă, orientată spre viitor şi, mai ales, ceea ce contează cel mai mult, o guvernare eficientă. Un asemenea executiv are puţine şanse de a supravieţui şi el nu face decât să adâncească criza politică[2].
Argumentul 2
RP reprezintă un ideal. O a doua critică ce îi poate fi adusă este legată de existenţa pragului electoral. Acest mecanism, ce a fost introdus pentru a stopa tendinţa de fărâmiţare a spectrului politic, poate avea efecte pozitive, cel mai important fiind reducerea numărului de partide parlamentare şi în final o scădere a dispersiei politice dublată de o creştere a stabilităţii sistemului. Pe de altă parte însă, în anumite contexte socio-politice, introducerea pragului electoral poate aduce atingere principiului reprezentativităţii.
Acest din urmă efect este dăunător mai ales pentru democraţiile tinere nestabilizate. El este potenţat în ţările care au cunoscut totalitarismul comunist, în care dreptul la opinie şi dreptul la exprimare a fost limitat, în care unicitatea şi uniformitatea era regula. De aceea construcţia unor coaliţii politice este dificilă în asemenea sisteme, iar introducerea pragului poate produce efecte perverse[3].
Argumentul 3
Un alt argument în defavoarea RP este de tipul de relaţie pe care acest mod de scrutin îl stabileşte între ales şi alegători. Faptul că electorii votează o listă[4] de nume (referire expresă la cazul românesc) stabilită, conform unor criterii de partid conferă acestora din urmă un rol decisiv în desemnarea candidaţilor. La rândul lor, viitorii parlamentari sunt practic nevoiţi să devină, într-o măsură mai mare sau mai mică, obedienţi faţă de formaţiunea care îi propune, mandatul lor căpătând astfel un caracter imperativ nu faţă de cetăţeni, ci faţă de interesele partidului. Adevărata reprezentare, în sensul clasic al cuvântului – de susţinere şi satisfacere a obiectivelor, problemelor şi intereselor populaţiei – are astfel de suferit şi odată cu ea şi democraţia. RP ridică astfel, în mod cu totul involuntar, bariere între cetăţeni şi reprezentanţii lor. Legătura ce se instituie între aceştia este formală, neconstructivă, iar uneori chiar inexistentă.
Argumentul 4
Sistemul electoral nu este doar un simplu mecanism ce serveşte la transformarea voturilor în mandate. El este mai mult decât atât; este rezultatul unei concepţii, a unei viziuni asupra vieţii politice şi de aceea opţiunea pentru un tip sau altul este foarte importantă şi trebuie făcută cu responsabilitate. Dincolo de jocul politic şi de interesele partidelor care propun şi votează legea electorală, se află realitatea românească, se află un anumit tip de societate, anumite relaţii sociale specifice şi, mai ales, un anume cadru politic în care actorii interacţionează în mod diferit.
Astfel, scrutinul proporţional corespunde sistemelor politice care se bazează pe cooperare, pe conlucrare. Idealul său constă în a avea guverne de coaliţie astfel încât şi puterea să fie împărţită şi nu doar locurile din parlament. Or, viaţa politică din România nu este una cooperantă, ci din potrivă una conflictuală şi concurenţială. Baza, temelia sistemului partizan din ţara noastră este exclusiv una de conflict, de respingere şi chiar de anulare a adversarului. Începuturile pluripartidismului, în pofida erupţiei partidiste şi a atomizării spectrului politic, se caracterizează prin opoziţia şi confruntarea (mergând până la manifestaţii de stradă) a două tipuri de forţe: comunişti şi anti-comunişti[5]. Această caracteristică a vieţii politice româneşti intră în contradicţie cu idealul şi cu tipul de societate specifice RP. De aceea adoptarea unei legi electorale trebuie să ţină cont de specificul societăţii, trebuie să fie compatibilă cu realitatea socială şi cu tipul de cultură dominant. Pe de altă parte însă, sistemul electoral are şi un efect formator. El poate contribui la stabilitatea şi la însănătoşirea unui sistem politic, trasând liniile de evoluţie şi de dezvoltarea ale vieţii politice şi a societăţii în general. Formele au forţa de a modifica fondul, de a impune, în timp, noi comportamente şi atitudini politice.
[1] Exemplul cel mai des folosit este cel al Republicii de la Weimar, când în componenţa Adunării au intrat 15 partide. Un alt exemplu la fel de sugestiv este cel al Poloniei, unde în urma alegerilor din 1991 au pătruns în Seim 29 partide, sau chiar cel al României unde alegerile din 1990 au propulsat în forul legislativ 18 formaţiuni politice.
[2] Trebuie subliniat totuşi că acest efect al RP nu poate fi absolutizat, iar instabilitatea şi ineficienţa politică nu sunt rezultatul exclusiv al modului de scrutin.
[3] La alegerile din Bulgaria, din 1992, pragul naţional de 4% a provocat o lipsă de reprezentare pentru 24,9% din cetăţenii care s-au prezentat la urne. Acelaşi lucru s-a petrecut şi în Polonia, cu ocazia alegerilor din 1993. Prin utilizarea pragului electoral de 5% pentru partide şi de 8% pentru alianţe s-a urmărit o concentrare a voturilor astfel încât situaţia înregistrată în 1991 (19 partide au intrat în componenţa Adunării, cel mai puternic obţinând 12,3% din voturi) să nu se mai repete. Efectul însă, a fost acela că 35% din voturile exprimate au fost lipsite de orice reprezentare, legitimitatea Adunării fiind serios pusă sub semnul întrebării.
[4] Sistemul de reprezentare proporţională nu este sinonim cu scrutinul de listă. Există metode ale RP care presupun candidaturi individuale, cum ar fi votul unic transferabil (VUT).
[5] Practic acest clivaj a polarizat societatea românească şi a menţinut conflictul la nivelul acesteia şi la nivel politic destul de mult până în 1996. Chiar şi astăzi mai pot fi întâlnite reminescenţe ale acestei dihotomii la nivelul unei părţi (ce-i drept infime) a electoratului.
