Traian Băsescu: În baza faptului că a considerat că s-a creat un conflict între instituţii, între executiv şi puterea judecătorească, m-a informat, iar mesajul pe care i l-am transmis înapoi a fost să aplice legea. Am făcut acest lucru bazat pe două lucruri, pe două realităţi: În discursul din data de 20 ianuarie 2005, cu ocazia consfătuirii organizate de CSM, am cerut oricărui procuror, oricărui judecător, oricărui poliţist, să mă informeze dacă se fac imixtiuni în instituţia justiţiei. Mai mult decât atât, articolul 80 din Constituţia României mă obligă să mediez conflictele între instituţii. Am considerat că este un conflict, l-am mediat discutând imediat şi cu primul ministru şi cu procurorul general, cerându-le, unuia să îşi vadă de treabă, iar celuilalt să aplice legea. Asta e tot.
(…) Am fost informat imediat de procurorul general…
(…) Simplul fapt că s-a dat un telefon este incorect, iar formulările mele din ianuarie au fost formulări care nu lăsau echivoc; şi v-aş ruga să vedeţi textele de la discursul meu de la întâlnirea cu magistraţii de la CSM, în care spuneam: „Orice procuror să îl informeze pe procurorul general”. De data aceasta, cel sunat era procurorul general şi a recurs la arbitrul constituţional.
(…) Un răspuns incorect m-ar fi făcut dependent de mai mulţi oameni decât credeţi. La mine în birou era, la momentul telefonului dlui Botoş, şi un consilier de stat; am trimis consilierul de stat după Constituţie: „Adu-mi să văd ce trebuie să fac în situaţii de astea”, am trimis după Codul Penal, după toate…Şi sunt prea mulţi oameni. În plus, n-aş vrea să fiu dependent de o declaraţie corectă, de procurorul general şi nici de primul ministru.
(…) Nu făceam nici o declaraţie nu în baza declaraţiei doamnei Udrea, ci în baza declaraţiei de ieri a premierului, care a spus că după câteva zile m-a informat. Or, a o confirma însemna să intru într-un joc în care nu vreau să intru. Preşedintele poate să considere că a acţionat corect, şi-a făcut obligaţia constituţională conform Art. 80 alin. 2, dar nu poate fi antrenat într-o minciună publică, cel mult şi-a asumă el, dar nu-l pot antrena alţii.
Scandalul generat de declaraţiile Elenei Udrea tinde să se transforme într-o situaţie dramatică pentru primul ministru, iar presiunea demisiei devine din ce în ce mai amplă. Întrebat dacă crede că Tăriceanu ar trebui să demisioneze, Traian Băsescu a raspuns: „N-am dreptul să cred şi n-am nici atribuţii”, formulare care indică explicit că responsabilitatea gestului îi aparţine premierului, dar că gestul este unul dezirabil; fraza este logic eliptică, deoarece ea presupune o primă parte care este absentă: (Cred că ar trebui să demisioneze, deşi) n-am dreptul să cred şi n-am nici atribuţii.
Declaraţiile lămuritoare ale preşedintelui, aşteptat de câteva zile să ia poziţie faţă de lanţul de dezvăluiri antrenat de interviul fostei sale consiliere, au avut – aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori cu declaraţiile preşedintelui – un efect de potenţare a crizei.
Sugestia implicită a demisiei este mai puţin interesantă decât fundamentul – tot implicit – al acestei solicitări. În descrierea incidentului pe care doreşte să îl clarifice, şeful statului face apel la un element care merită reţinut: Codul Penal, adus în discuţie ca exemplu de instrument la care a apelat preşedintele în momentul pregătirii propriei sale reacţii. Această sintagmă funcţionează cu un dublu rol: acela de a sugera conţinutul real al discuţiei dintre Tăriceanu şi Botoş (dacă scopul acesteia ar fi fost unul de simplă informare, atunci nu s-ar fi pus problema apelului la Codul Penal pentru catalogarea acestei situaţii) şi de ameninţare voalată la adresa premierului.
Trebuie remarcată grija cu care şeful statului a precizat că nu reacţionează la mesajele Elenei Udrea, ci la cele ale premierului, în care s-a strecurat o inadvertenţă care îl priveşte direct.
Din acest punct de vedere, discursul prezidenţial se sprijină pe o contradicţie: obsesia (re)stabilirii adevărului, prin nevoia sa de a preciza că ştia de convorbirea dintre Botoş şi Tăriceanu, versus ocolirea adevărului (la momentul producerii acelei discuţii, când Băsescu a negat existenţa acesteia).
Prin urmare, temeiul în care este formulată asceastă intervenţie – cultul pentru adevăr – este subminat de însăşi semnificaţia intervenţiei, aceea de recunoaştere a apelului la minciună.
Cel puţin teoretic, credibilitatea preşedintelui este ameninţată, din momentul recunoaşterii unui neadevăr din trecut. Deşi miza poziţionării sale este asumarea atributului de factor consensual, care face tot posibilul să evite crizele, este la fel de adevărat că orice declaraţie a sa poate fi contestată, în baza acestui precedent.
De asemenea, o altă ameninţare la adresa imaginii preşedintelui ar putea fi calitatea sa de parte manipulată în acest incident. Lăsând la o parte ipoteza strategiei care ar putea lega aceste evenimente (intenţionalitatea comună din spatele declaraţiilor Elenei Udrea şi preşedintelui Băsescu), rămâne evidenţa unei duble subordonări circumstanţiale a şefului statului:
– faţă de Elena Udrea; şeful statului a afirmat că ar fi preferat ca acest incident să rămână sub tăcere; cu toate acestea, martorul incidentului, Elena Udrea, a ales să îl facă public în ciuda dorinţei preşedintelui
– faţă de primul ministru; opţiunea de a trece sub tăcere discuţia acestuia cu procurorul general, într-un moment în care pleda pentru independenţa justiţiei faţă de factorul politic, poate fi interpretată ca o formă de slăbiciune a preşedintelui
Întrebarea firească pentru orice observator este, al acest moment: ce altceva mai ştie şeful statului şi alege să treacă sub tăcere? Ce alte posibile abuzuri tolerează, după un mecanism similar, pentru a le regreta mai târziu?
Deşi marele perdant al acestei situaţii este, indiscutabil, premierul Tăriceanu, pe termen mediu şi lung preşedintele ar putea avea, la rândul său, multe de pierdut. Credibilitatea sa este atacată, începând de acum, de percepţia recursului la minciună; indiferent de modul în care acest recurs este argumentat sau explicat – chiar cu sentinţe valide – el rămâne un element indubitabil şi asumat de imoralitate, care se adaugă unui portret construit, în mare parte, pe ipoteza moralităţii.
