Discursul acuzator al lui Ion Iliescu, de la Consiliul National, indreptat spre actuala conducere a PSD, si criza de inima suferita de fostul sef al statului vineri seara au bagat frica in principalii lideri ai partidului.
Iliescu continua sa-i surprinda pe liderii PSD. El avea pregatite, vineri, doua variante de discurs: unul in care ii acuza, punctual, pe Geoană, Năstase, Mitrea si Rus de „cabale si jocuri de culise“ si pe Viorel Hrebenciuc de coruptie, si un alt discurs, mai temperat, in care acuzatiile erau mai generale. In ambele variante, Miron Mitrea era cel mai putin atacat. In final, Iliescu a preferat al doilea discurs.
Cel mai interesant aspect legat de intervenţia lui Ion Iliescu din cadrul Consiliului Naţional al PSD este promovarea sa. De altfel, interesul major generat de acest subiect a condus la apariţia a 32 de articole în presa scrisă de astăzi referitoare la Ion Iliescu.
Mai întâi, printr-o campanie de zvonuri şi informaţii semi-oficiale, s-a construit o imensă aşteptare în jurul acestui moment, anunţându-se o intervenţie de o vehemenţă fără precedent, în cadrul căreia Iliescu ar fi urmat să-şi anunţe, poate, chiar plecarea din partid.
Apoi, în reflectarea discursului, presa a insistat asupra informaţiei că Iliescu ar fi avut pregătite două discursuri – unul mai dur, altul mai blând – şi că ar fi optat, în cele din urmă, pentru al doilea.
Discursul în sine s-a dovedit a fi nu spectaculos, ci mai degrabă previzibil (în sensul anticipat de noi cu câteva zile înainte). Fostul preşedinte a abordat un ton mai degrabă de blazare revoltată decât de agresivitate. Singurul element necaracteristic a fost adresarea directă, pasajele de mesaj necontaminat de limbajul de lemn. S-a vrut victimă şi a reuşit să se impună astfel.
Nici în privinţa viitorului său în cadrul partidului Iliescu nu a fost mai precis, el preferând să indice perspectiva retragerii fără a opta clar în favoarea sa.
Unii analişti au speculat pe marginea referirilor din finalul acestui discurs la necesitatea creării unui partid social-democrat modern, fără a preciza dacă este vorba de PSD sau de o formaţiune nouă. Numai că o asemenea iniţiativă are mici şanse de reuşită. Oamenii din jurul lui Iliescu sunt bătrâni, obosiţi şi nu au puterea de a susţine un efort organizaţional de anvergură, mult mai dificil decât cel din 1992. Cu alte cuvinte, Iliescu pare să-şi fi îndeplinit adevăratul scop: acela de a crea aşteptări şi întrebări în legătură cu posibila sa evoluţie, astfel încât să evite statutul şi imaginea de personaj trecut pe linie moartă.
Vehemenţa şi aparenţa revanşardă nu reprezintă neapărat cele mai eficiente opţiuni pe care Iliescu le are la dispoziţie pentru a-şi redefini poziţia în acest moment. Încercarea de a delegitima opţiunea colegilor de partid pentru Mircea Geoană, accentele agresive (cu tentă aproape personală) la adresa lui Adrian Năstase, precum şi nefericita coincidenţă a crizei de inimă de după reuniune contribuie la alcătuirea imaginii de slăbiciune a unui lider dezorientat, care încearcă să-şi recontureze poziţia de putere prin ameninţări. Iliescu ar fi avut la dispoziţie şi partitura fermităţii şi constructivităţii, care ar fi evitat acuzaţiile că nu ştie să piardă şi i-ar fi cucerit, din start, un statut de critic legitim al actualei conduceri, mai ales pe fondul lipsei de autoritate şi de direcţie a acesteia.
Un alt element pe care l-am putut observa din discursul lui Iliescu este că el nu a propus o soluţie. Dimpotrivă, doar a criticat şi a lăsat loc la interpretări şi speculaţii.
Concluzia acestui final de săptămână este că Ion Iliescu a încetat să mai constituie o ameninţare majoră pentru actuala conducere a partidului, aceasta din urmă fiind forţată în perioada următoare să îşi redefinească atât abordările cât şi scopurile politice.
