Enervat de asaltul sinistraţilor din judeţul Timiş şi după ce le-a strigat pe geamul limuzinei că nu le dă nici un ban, premierul Tăriceanu cere o anchetă monstru. (RealitateaTV)
Premierul Tăriceanu s-a întâlnit astăzi cam fără chef ce-i drept cu sinistraţii din judeţul Timiş. Oamenii s-au plâns de condiţiile inumane în care trăiesc de aproape o săptămână. Şeful Guvernului a părut o clipă iritat că cineva îl deranjează cu asemenea fleacuri. Venit pe calea aerului Tăriceanu a lăsat lucrurile tot în aer, în urma lui viitura ameninţă să ajungă în câteva ore chiar în mijlocul Timişoarei. (Naţional TV)
Tăriceanu: „Da’ ce vreţi să facem, să ridicăm un hotel acuma, cînd este o situaţie de acest gen aşa se procedează peste tot”. Cam atît le-a putut spune premierul oamenilor care de 11 zile nu văd decît prăpăd în jurul lor. (Antena 1)
Tăriceanu nu a petrecut mai mult de un sfert de oră printre sinistraţi. A plecat şi a lăsat în urmă un potop de suferinţă şi sute de voci nemulţumite. (ProTV)
Vizita premierului Tăriceanu în în zona afectată de inundaţii nu a fost un succes. Confruntat cu o primă ocazie de a coborî în mijlocul oamenilor şi de a comunica direct cu aceştia, Tăriceanu s-a dovedit a fi nu numai un comunicator slab, ci şi unul nepregătit, nerăbdător, cu un discurs şi comportament evident inadecvat situaţiei. El a confirmat toate clişeele vehiculate în legătură cu personalitatea sa (distant, aristocratic, lipsit de orice legătură cu oamenii obişnuiţi).
Manifestând o lipsă totală de empatie în dialogul cu oamenii afectaţi, el s-a dovedit a fi o întruchipare a imaginii de „politician de laborator”, care ia decizii pe baza cifrelor şi statisticilor şi refuză sau desconsideră contactul cu viaţa reală. De remarcat că, pe scala politicienilor consideraţi „distanţi”, Tăriceanu a depăşit deja maximul atins mult timp de fostul premier Năstase.
De altfel, în toate luările sale de poziţie publice – în special cele recente, care au fost mai numeroase şi i-au oferit o expunere mai substanţială – Tăriceanu a construit treptat o imagine coerentă despre sine: un decident slab, care pare nesigur de poziţia sa, care nu confirmă şi nici nu infirmă vreodată informaţiile pe care, în mod normal, ar trebui să le deţină, nu este ferm şi nu dă nici o clipă senzaţia că ar controla situaţia. De fapt, el dă constant impresia că afirmaţiile sale trebuie confirmate de cineva care ştie mai bine, că ele nu sunt niciodată finale şi că nu se poate conta pe ele. Într-un cuvânt, el nu a reuşit să se impună ca o figură reprezentativă a autorităţii. Trebuie menţionat că, în acest context, zvonurile referitoare la posibila sa înlocuire nu fac decât să consolideze acest tablou al nesiguranţei.
În acelaşi timp, preşedintele Băsescu îşi asumă – direct sau indirect – controlarea tot mai multor procese semnificative pentru societatea românească.
Din declaraţia sa de intenţie din campania electorală (aceea că va fi un preşedinte „implicat”, care va interveni de fiecare dată când un grup de cetăţeni se va afla în conflict cu o instituţie a statului) derivă astăzi două efecte importante: 1)Băsescu tinde să fie fidel acestei promisiuni şi să se implice, ca decident principal sau chiar exclusiv, de fiecare dată când se conturează o situaţie conflictuală, indiferent dacă aceasta este sau nu o responsabilitate a preşedintelui, şi 2)tot mai mulţi actori sociali tind să îi atribuie acest rol de „mediator universal”, învestindu-l cu sarcina de a rezolva o gamă largă de probleme, care au sau nu legătură cu instituţia prezidenţială (cel mai recent exemplu este cel al asociaţiei de transportatori care îi cer preşedintelui să intervină în deblocarea situaţiei autostrăzii Bucureşti-Braşov).
Se poate spune deci că procesul transformării sale în rezolvator universal de conflicte este alimentat din ambele părţi – atât de dorinţa sa de a controla cât mai mult, cât şi de dorinţa societăţii de a identifica o sursă unică de rezolvar a problemelor.
Cu alte cuvinte, de la „partidul-stat” al PSD, se trece acum în etapa „omului-stat” Băsescu.
