Greva generală declanşată în învăţământ a reprezentat prima confruntare serioasă între mişcarea sindicală şi executiv după greva de la CFR, din iunie. Educaţia, care s-a confruntat cu o subfinanţare cronică în toată perioada postdecembrie ’89, a revenit în forţă în atenţia mass-media şi a opiniei publice, revendicările federaţiilor sindicale şi ale organizaţiilor studenţeşti fiind susţinute de marea majoritate a profesorilor şi studenţilor din învăţământul preuniversitar şi universitar.
Principala revendicare a sindicatelor a constat în solicitarea creşterii bugetului alocat educaţiei pentru anul viitor, buget care, potrivit proiectului adoptat de guvern, s-ar fi situat chiar şi sub nivelul celui din anul în curs. Ruperea acordului cu FMI a reprezentat pentru sindicalişti oportunitatea de a pune în discuţie situaţia din sistemul educaţional, printr-o grevă generală de amploare, nemulţumirile dascălilor fiind alimentate şi de faptul că actuala putere nu îşi respecta promisiunea făcută în timpul campaniei electorale, de a aloca educaţiei un procent de 6% din PIB. Demisia ministrului educaţiei şi cercetării, democratul Mircea Miclea, justificată tocmai prin nealocarea a cel puţin 5% din PIB pentru educaţie, fapt care punea în pericol realizarea proiectelor de reformă iniţiate în sistem, a contribuit şi ea la declanşarea protestului sindical.
Poziţia executivului, în principiu solidar cu decizia politică luată în ceea ce priveşte proiectul de buget pe anul viitor, a fost minată pe atitudinea PD, partid care deţine portofoliul educaţiei. Democraţii, sprijiniţi şi de luările de poziţie ale preşedintelui Băsescu, s-au reorientat rapid şi s-au pronunţat pentru o reconsiderare a bugetului alocat educaţiei, punând presiune asupra aliaţilor liberali şi asupra premierului Tăriceanu, spre care s-au canalizat toate nemulţumirile sindicatelor din învăţământ.
Iniţial, negocierile dintre federaţiile sindicale şi organizaţiile studenţeşti, pe de o parte, şi reprezentanţii guvernului, pe de altă parte, s-au purtat de pe poziţii de forţă. Sindicaliştii au refuzat cererea premierului, de a suspenda greva generală pe perioada tratativelor, în timp ce reprezentanţii guvernului, şi în special ministrul de finanţe au susţinut că bugetul de stat proiectat pentru anul viitor nu poate susţine o creştere a fondurilor alocate educaţiei.
Pe parcursul negocierilor, executivul s-a arătat totuşi dispus să facă unele concesii, care nu ar fi implicat un efort bugetar foarte mare, şi anume alocarea unor sume suplimentare pentru acoperirea cheltuielilor salariale pe acest an, la rectificarea bugetară, şi plătirea, eşalonat, începând din 2006, a drepturilor salariale cuvenite dascălilor, dar neacordate anii trecuţi. O mişcare tactică interesantă a guvernului a fost încercarea, reuşită, de a sparge unitatea mişcării greviste, prin satisfacerea revendicărilor organizaţiilor studenţeşti. În condiţiile în care greva din învăţământul superior de stat nu s-a bucurat de o adeziune masivă din partea profesorilor, odată cu ieşirea din scenă a organizaţiilor studenţeşti, sindicatele din preuniversitar rămâneau singure în confruntarea cu guvernul.
Concesiile pe care guvernul s-a arătat dispus să le facă sindicatelor au fost apreciate de către acestea ca fiind minimale şi total insuficiente. Ambele tabere s-au confruntat cu perspectiva unui conflict de durată, care ar fi implicat riscuri majore şi consecinţe nedorite. Pentru sindicate, exista pericolul real ca greva generală să se stingă de la sine, în condiţiile în care situaţia materială destul de grea a dascălilor şi salarizarea lor şi aşa insuficientă ar fi fost afectate puternic de pierderea banilor pentru zilele în care nu s-au aflat la catedră. Pentru executiv, ruperea relaţiilor cu sindicatele şi ostilizarea lor pe termen mediu şi lung ar fi fost extrem de dăunătoare, în plan politic, imagologic şi eventual chiar şi electoral, şi nu ar fi compensat un succes de moment, odată cu stingerea grevei.
Preşedintele Băsescu, care iniţial s-a pronunţat categoric împotriva grevei generale şi a respins chiar cu maliţiozitate revendicările sindicatelor, a decis să se implice pentru soluţionarea conflictului. Intervenţia preşedintelui ar fi putut reprezenta “colacul de salvare” atât pentru sindicate, cât şi pentru executiv. Propunerile sale au fost însuşite imediat de negociatorii guvernului, despre care presupunem că le aveau deja în vedere, şi acceptate, cel puţin formal, de cei ai sindicatelor. Soluţia identificată era una de compromis, prin care s-ar fi putut salva imaginea celor două părţi aflate în conflict. Guvernul se angaja să asigure în 2006 finanţarea proiectelor şi investiţiilor din domeniul educaţiei, prin resurse suplimentare de 1,1% din produsul intern brut – echivalent a 34.498 de miliarde de lei vechi, peste nivelul alocat prin proiectul de buget pentru anul viitor, astfel încât cheltuielile pentru învăţământ să reprezinte 5% din PIB. Majorarea bugetului educaţiei privea astfel exclusiv proiecte, cheltuieli de infrastructură şi de dotare a unităţilor de învăţământ. O parte dintre acestea urmau să se realizeze însă pe baza unor fonduri atrase din străinătate, iar finanţarea proiectelor ar fi depins în principal de calitatea şi fezabilitatea acestora. În ce priveşte cheltuielile salariale, ele au fost majorate doar cu un procent de 8%, ce urma să fie acordat în două tranşe, pe parcursul anului viitor.
La prima vedere, puterea a părut că este dispusă să îşi respecte într-o oarecare măsură promisiunile electorale privind educaţia. Preşedintele Băsescu îşi dovedea din nou flerul politic şi puncta în plan imagologic, iar premierul Tăriceanu şi executivul ieşeau cu bine dintr-o situaţie dificilă. Îmbunătăţirea infrastructurii şcolare, dotarea mai bună a unităţilor de învăţământ şi posibilitatea de ducere la bun sfârşit a unor proiecte educaţionale existau însă doar pe hârtie. Sursele de finanţare nu au fost indicate, iar bugetul educaţiei prezentat în Parlament a rămas la acelaşi nivel, de 3,83% din PIB.
În consecinţă, sindicatele au considerat că angajamentul pe care şi l-a asumat executivul nu a reprezentat decât o încercare de inducere în eroare a greviştilor şi a opiniei publice. Greva generală a continuat, profesorii insistând pentru rezolvarea revendicărilor lor de ordin salarial. În ceea ce îl priveşte, guvernul a adoptat o poziţie inflexibilă, refuzând practic continuarea dialogul social cu federaţiile sindicale, pe tema majorării salariilor. Acţiunea Ministerului Educaţiei şi Cercetării, de contestare în justiţie a legalităţii grevei, a inflamat şi mai mult spiritele, fiind percepută de sindicate ca un demers incorect. Planul ministerului a fost însă dejugat cu succes de către juriştii sindicatelor, aceştia atacând pe motive de neconstituţionalitate unele articole din legislaţia muncii şi obţinând astfel suspendarea procesului şi, implicit, continuarea grevei până la pronunţarea deciziei judecătorilor Curţii Constituţionale. Ulterior, puterea a încercat să prezinte acţiunea sindicatelor ca fiind determinată de anumite interese politice, şi a căutat să determine o reacţie ostilă din partea opiniei publice faţă de greva generală din educaţie. Pe de o parte, s-au înmulţit avertismentele cu privire la punerea în pericol a anului şcolar şi la imposibilitatea recuperării materiei nepredate, iar pe de altă parte, s-a încercat să se inducă ideea că orice majorare a salariilor profesorilor ar pune în pericol stabilitatea macro-economică şi chiar integrarea ţării în Uniunea Europeană.
Strategia executivului nu a avut însă succesul scontat. Dimpotrivă, acţiunea profesorilor grevişti a fost susţinută de cea mai mare parte a opiniei publice, a mass-media şi a părinţilor elevilor. Mişcarea sindicală s-a radicalizat, iar unii dintre profesorii aflaţi în grevă au apelat la o formă de protest extrem, greva foamei. Perspectiva extinderii acestui fenomen, dar mai cu seamă pericolul înregistrării unor decese în rândul greviştilor foamei au determinat executivul să reia negocierile cu federaţiile sindicale şi să prezinte o nouă ofertă de majorare a salariilor profesorilor. În acest moment preşedintele Băsescu se decide să intervină din nou. Şeful statului punctează în plan imagologic, deplasându-se personal la un profesor grevist al foamei internat în spital, pe care reuşeşte să-l determine să renunţe la acţiunea sa. În plus, preşedintele va participa la ultima rundă de negocieri dintre sindicate şi guvern, în lipsa premierului, aflat într-o vizită în străinătate. Procentual, salariile profesorilor sunt majorate în final cu 11,85% pentru anul 2006, în două tranşe, iar greva generală din învăţământ ia sfârşit.
Bilanţul grevei generale
PNL şi premierul Tăriceanu au fost percepuţi de către sindicalişti ca fiind principalii lor adversari. Atitudinea inflexibilă şi de durată a şefului executivului şi a ministrului liberal de finanţe, manifestată pe tot parcursul negocierilor, a ostilizat pe termen mediu şi scurt un segment important din electoratul care a votat la ultimele alegeri Alianţa.
PD a reuşit să gestioneze mult mai bine criza declanşată în educaţie. Printr-un joc politic şi de imagine abil, nemulţumirile greviştilor au fost direcţionate spre partenerul de alianţă, PNL. Forţarea, de către liberali, a numirii noului ministru democrat al educaţiei şi cercetării, Mihail Hărdău, şi aruncarea acestuia în focul negocierilor, alături de vicepremierul democrat Gheorghe Pogea, a urmărit responsabilizarea PD şi preluarea, de către acesta, a costurilor politice şi de imagine ale atitudinii ferme adoptate de executiv. Încercarea nu a avut însă efectele scontate de liberali, percepţia rămânând neschimbată, în sensul că Tăriceanu şi ministrul finanţelor au continuat să fie priviţi ca fiind cei care refuzau să rezolve doleanţele salariale ale greviştilor. De altfel, noul ministru democrat al educaţiei a contribuit şi el la decizia sindicatelor de suspendare a grevei, prin acceptarea posibilităţii ca profesorii grevişti să îşi recupereze orele şi prin aceasta să nu piardă banii din salariu pe perioada în care au fost în grevă.
Preşedintele Băsescu a ieşit cu brio dintr-o încercare care ar fi putut să îi afecteze imaginea politică şi publică. În calitatea sa de mediator, el a avut intervenţii punctuale şi de impact mediatic care au contribuit în mare măsură la detensionarea crizei şi la sfârşitul grevei generale. Spre deosebire de premierul Tăriceanu, şeful statului şi-a dovedit încă o dată abilitatea cu care ştie să abordeze raporturile inter-umane. Preşedintele nu a ezitat să se deplaseze la patul de spital al unui profesor grevist al foamei, reuşind să îl determine pe acesta să renunţe la această formă de protest extrem. Gestul, puternic mediatizat, a fost receptat foarte bine de către corpul profesoral, care l-a contrapus simbolic atitudinii premierului, care s-a mărginit să poarte doar o discuţie telefonică cu profesorul respectiv.
Federaţiile sindicale din învăţământ au câştigat în final confruntarea cu autorităţile. Situaţia critică din sistemul educaţional, subfinanţarea şi lipsurile materiale ale profesorilor au devenit subiecte importante în mass-media şi au readus în discuţie responsabilitatea clasei politice şi a societăţii faţă de acest domeniu considerat, până acum doar teoretic, de importanţă naţională. Problema salarizării profesorilor nu a fost însă rezolvată la nivelul cerut şi aşteptat de către grevişti. Totuşi, profesorilor li s-a oferit posibilitatea, de a recupera orele pierdute şi materia nepredată în perioada grevei, şi, pe cale de consecinţă, nu vor pierde bani din salariu. În plus, ei vor începe să primească, eşalonat, începând din anul viitor, drepturile salariale legale care nu li s-au acordat în anii trecuţi.
