Votul acordat de Parlamentul European pentru România și Bulgaria reprezintă un moment important din punct de vedere politic, care poate modifica profund agenda publică în perioada următoare.
Este destul de evident că acest vot (și, ulterior, semnarea tratatului de aderare) nu înseamnă finalul procesului de integrare. Chiar dacă o parte a clasei politice, din zona puterii, sugerează posibile modificări de poziții după decizia din aceste zile, următoarele luni (21 de luni) se prefigurează a fi mult mai dificile decât au fost cele legate de finalizarea negocierilor de aderare.
Practic, România trece constant la nivele superioare de performanță și de ritm politic, pe măsură ce se apropie de Uniunea Europeană. Ca percepție generală însă, se susține că aderarea este un vârf al ritmului și al performanței (urmat invariabil de posibilitatea unor reașezări și regândiri politice). Această atitudine poate legitima multe acțiuni, precum alegerile anticipate, restructurarea guvernului, schimbarea conducerii unor instituții etc. De fapt, singurul moment care poate legitima aceste acțiuni este cel de după alegeri. Actuala putere a irosit însă această șansă, amânând deciziile de schimbare pentru după primele șase luni.
E de așteptat ca și după semnarea tratatului de aderare, clasa politică internă să își concentreze eforturile tot asupra unor probleme politice, respectiv desemnarea celor care vor reprezenta România în Parlamentul European. Ulterior, se va ridica problema modului în care vor fi aleși europarlamentarii.
Presiunea asupra României nu va fi însă legată de problemele politice, ci de cele structurale. Respectiv, de capacitatea de a recupera, în mai puțin de doi ani, marile decalaje care separ țara noastră nu de țările occidentale, ci măcar de nivelul standardelor impuse de Comisia Europeană pentru țările candidate. Realitatea sugerează un răspuns pesimist, mai ales dacă vedem că primele trei luni de guvernare au condus la o scădere a ritmului de legiferare și de reformare.
Ca în orice domeniu, atingerea unei performanțe este mult mai puțin complicată decât menținerea constantă la același nivel ridicat de performanță. Din această perspectivă, semnarea tratatului de aderare va rămâne în istorie ca o victorie adevărată doar dacă următorii ani vor confirma așteptările din prezent. Mai mult, ceea ce se întâmplă în prezent în statele proaspăt membre ale UE arată cât de complicată este menținerea acestui ritm ridicat pe performanță.
La nivel de imagine, aceste considerații nu se aplică. Semnarea tratatului de aderare va fi promovată de actuala putere ca o victorie proprie (și ca un rezultat al eforturilor actualilor guvernanți de a recupera întârzierile fostei guvernări), iar fosta guvernare va încerca să arate că semnarea este rodul încheierii negocierilor (act realizat anul trecut). E greu de anticipat un mesaj consensual și unitar (mai ales câtă vreme există în continuare pericolul alegerilor anticipate). Ca de obicei, tema integrării nu va fi abordată în sine, ci ca mijloc de luptă politică pentru toate forțele parlamentare.
