Încă din preambulul proiectului de constituţie europeană sunt stipulate valorile comune pe care statele membre consimt să le accepte şi să le promoveze. Una dintre aceste valori este toleranţa[1]. Toleranţa înseamnă respectul opiniei contrare şi este strâns legată de libertatea persoanei. Prin toleranţă se respectă deciziile altor oameni, grupuri, popoare, religii, alte moduri de gândire şi puncte de vedere, alte stiluri şi moduri de viaţă. Asfel, garantarea necesităţii spiritului de toleranţă depăşeşte cu mult domeniul îngust al politicii.
Ceea ce se întâmplă în această perioadă în clasa politică este cumva o reflexie a unui fenomen mai amplu, extins la nivelul mentalităţii societăţii în general şi care are în prim-plan atitudinea intolerantă. Scandalurile din sport (privind scandările rasiste), conflictele interetnice din diverse localităţi, disputele privind minorităţile sexuale – toate indică existenţa unei atitudini generalizate, care inspiră şi clasa politică în comportamentul său.
Toleranţa – valoare acceptată de români?
În general, românii sunt percepuţi departe de acest model european al toleranţei şi dialoglui. Opiniile românilor mãsurate în urmă cu doi ani, în cadrul unui sondaj[2], indicã existenţa unei puternice tendinţe spre autoritarism. Astfel 84% dintre respondenţi sunt de acord cã România are nevoie de un conducãtor puternic care sã facã ordine în ţarã. Românii tind sã aibã atitudini de respingere în special faţã de minoritãţile sexuale, dar şi faţã de anumite culte religioase cum ar fi islamismul şi Martorii lui Iehova. Aproximativ 1 din 10 români exprimã atitudini rasiste, afirmând cã negrii, chinezii şi mai ales romii nu ar trebui sã trãiascã în România.
Intr-un studiu recent[3], se observă menţinerea unor atitudini (în declaraţii) intolerante ale românilor.
– 64% declară că sunt prea mulţi străini care prosperă în România în timp ce românii o duc prost
– 61% susţin că arabii, turcii, chinezii sunt necinstiţi,
– 62% cred că minorităţile etnice ar ebui să înveţe în limba română,
– 42% spun că românii şi ţiganii nu se vor înţelege niciodată între ei
În studiul IRSOP, 49% dintre respondenţi consideră că toleranţa nu este o valoare respectată în România. În general, românii consideră că valorile politice s-au încetăţenit într-o oarecare măsură, în timp ce peste jumătate din populaţie consideră că valorile sociale, economice şi umane sunt absente. Era firesc, aşadar, ca până la urmă aceste atitudini să se trasnfere şi spre comportamentul clasei politice.
Principiul toleranţei – asimilat de clasa politică din România?
În luna august 2003, s-a desfãşurat un studiu exploratoriu, care urmărea să descopere măsura în care problemele intoleranţei şi ale discriminãrii apar pe agenda şi în intenţiile de politici ale partidelor din România. Interesant este că politicienii intervievaţi au declarat cã fenomenele de intoleranţã şi discriminare se manifestã şi (sau mai ales) la nivelul clasei politice. Majoritatea reprezentanţilor partidelor au sugerat realizatorilor studiului sã aplice sondajul de opinie referitor la intoleranţã, discriminare şi autoritarism şi, specific, numai pe clasa politicã, sugestia lor fiind cã rãspunsurile vor reflecta, în general, atitudini intolerante şi discriminatorii. În acelaşi timp în care acuzau membrii altor partide de intoleranţã şi atitudini discriminatorii, unii dintre respondenţi au formulat explicit opinii intolerante.
Revenind în prezent putem observa ca intoleranţa este prezentă pe scena politică românească. La nivel declarativ, există câteva exemple clare de intoleranţă în istoria recentă pe tot eşichierul politic. Ne aducem aminte de scandalurile provocate de dezbaterile privind statutul homosexualilor, sau de o acuză celebră, legată de înclinaţiile sexuale ale unuia dintre candidaţii la preşedinţie.
O scurtă analiză a programelor politice şi statutelor partidelor din ţară, indică o imagine paradoxală: majoritatea partidelor fac referiri la principiul toleranţei, pe care şi-l asumă ca valoare, dar în acelaşi timp fac şi referiri la atitudini infelxibile şi intolerante. Dăm aici doar trei exemple:
PD, în Programul politic, respinge încă din 2001, orice relaţie de colaborare politică, atât cu PRM, cât şi cu PSD (dacă în ce priveşte PRM atitudinea poate avea anumite justificări, în cazul PSD ea este, cel puţin în prezent, mult mai delicată).
PC, în documentul Valori Conservatoare, afirmă că „Vrem sa fim parteneri cu strainii de orice nationalitate, dar nu vrem ca strainii sa fie stapâni la noi în tara. Aceasta conceptie este în perfect consens cu Europa natiunilor spre care ne îndreptam”.
PRM, în Principii doctrinare, anunţă că îşi defineşte politica pe baza interesului naţional, excluzând de la dialog formaţiunile care reprezintă minorităţile naţionale.
Aceste semnale sunt extinse şi în ce priveşte comportamentul explicit al politicienilor români. Prezentul confirmă această ipoteză:
– PD şi PNL vor să schimbe consilierii judeţeni care aparţin PSD, pentru că aceştia nu fac parte din propria lor majoritate (schimbarea membrilor administraţiei publice a fost, de-a lungul anilor, un fenomen constant, care a însoţit fiecare schimbare de guvernare: a existat şi pedeserizare, şi cederizare şi pesedizare).
– Ion Iliescu nu este de acord cu existenţa unei conduceri noi la PSD şi, în consecinţă, refuză dezvoltarea unui dialog cu aceasta (de altfel, Ion Iliescu a promovat de fiecare dată, prin ideea consensului, anularea diferenţelor de opinie din rândul apropiaţilor săi)
– Nu este acceptată existenţa lui Adrian Năstase şi a lui Nicolae Văcăroiu la conducerea celor două camere ale parlamentului, evitându-se un exerciţiu firesc în democraţiile occidentale, cel al coabitării.
– Preşedintele Traian Băsescu nu tolerează existenţa unor puncte diferite de vedere de al său în cadrul actualei guvernări, indicând nevoia adaptării guvernului la propria agendă.
O specie deosebită de intoleranţă la nivelul clasei politice româneşti o constituie neacceptarea dialogului politic normal, în cadrul căruia participanţii să-şi respecte reciproc punctele de vedere. Este vorba de esenţa democraţiei, în care majoritatea respectă minoritatea şi o acceptă, chiar dacă nu este de acord cu ea. Contestarea legitimităţii unui grup doar pentru că nu derivă din voinţa majorităţii este o imensă capcană, în care poate cădea foarte uşor o democraţie tânără. Riscurile sunt însă imense, pentru că ajung să conducă de la intoleranţă la autoritarism.
Am văzut acest tip de intoleranţă în dezbaterile electorale, dar şi în toate dezbaterile parlamentare. Una dintre practicile cele mai des folosite este simularea violenţei verbale prin ameninţarea cu acţiuni în forţă, de tipul „împuşcarea pe stadioane” sau „La ţepe! În Piaţa Victoriei”. Prin prisma tuturor acestor lucruri, principiul coabitării pare o iluzie de democraţie pe care clasa politică românească nu vrea să o facă să devină realitate.
Ceea ce este cel mai grav este că reprezentanţii clasei politice se transformă din formatori de democraţie (rolul lor fiind acela de a promvoa mentalităţi şi comportamente de tip democratic pentru a induce acest pattern şi societăţii în ansamblu) în promotori de intoleranţă (respectiv, preferă situaţia mai facilă de a prelua de la nivelul societăţii atitudini existente şi de a le aplica la comportamentul politic şi instituţional).
Riscurile sunt majore, fiindcă pasul spre extremism şi autoritarism este foarte simplu. Modelul cultural dominant în România în prezent stimulează atitudinile intolerante (ca efect a mai multor factori). Acest model devine receptiv, prin urmare, la idei extremiste şi impune o acceptare foarte mare la nivelul societăţii. Se ajunge astfel într-un cerc vicios, fiindcă ulterior clasa politică se inspiră din voinţa majorităţii pentru a-şi defini propria agendă şi propria viziune doctrinară. Şi, în loc să se stimuleze comportamentul democratic, se eludează chiar legitim.
Spre un spaţiu al valorilor europene?
În perspectiva aderării la Uniunea Europeană, România va trebui să se confrunte cu aceste probleme. Identitatea UE e definită prin toleranţă, iar lipsa de interes a statului român (dar mai ales a clasei politice) de a promova aceste principii şi chiar încălcarea voită a lor în scop electoral pot duce la încă un punct slab pentru partea română în faţa raportorilor europeni.
„Respectul faţă de alte identităţi şi siguranţa egalităţii tuturor trebuie să însoţească clădirea unei adevărate ordini mondiale de pace şi parteneriat bazate pe împărtăşirea generală a cîtorva principii morale sau moral-politice fundamentale”. (Discurs rostit de Preşedintele Republicii Cehe, Václav Havel, la conferinţa „Europe’s New Democracies”).
[1] Constitutia Europeana, Partea I, Titlul I, Art. I-2: „Uniunea se bazează pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept şi a respectării drepturilor omului, inclusiv drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între bărbaţi şi femei.”
[2] Studiu realizat de Gallup la cererea Institutului de Politici Publice, septembrie 2003.
[3] Sondaj IRSOP, iunie 2005.
