Premierul Tăriceanu va cere declasificarea notelor SRI, despre care preşedintele Băsescu spune ca sunt dovadă a influenţei pe care o au anumite grupuri de interese asupra Guvernului. Primul ministru a făcut această declaraţie aseară, dupa o intalnire cu PNL.
Ce spun documentele SRI? Aceasta este întrebare al cărei răspuns ar trebui să dezlege enigma grupurilor de interese. Şi premierul şi preşedintele aşteaptă răspunsul.
Tariceanu: ”Este nevoie de o clarificare pentru a înlătura orice ambiguităţi referitoare la acuzaţiile de corupţie. (…) Numai punând toate documentele pe masă vom putea să ne lămurim dacă acuzaţiile preşedintelui au bază sau nu.”
Această mişcare a premierului Tăriceanu este una surprinzătoare, mai ales după luarea de poziţie mai degrabă împăciuitoare care a urmat imediat atacului prşedintelui Băsescu. De altfel, acest tip de inconsecvenţă începe să devină o constantă în comportamentul public al premierului, care recurge adesea, în momentele importante, la reacţii “în doi paşi”, care de multe ori chiar se contrazic. Dincolo de exemplul clasic al răzgândirii pe tema demisiei, au mai existat cel puţin două momente de acest tip (reacţia la acuzaţia iniţială de corupţie, când mai întâi a cerut dovezi de la servicii, iar a doua zi a declarat pe proprie răspundere că nu există corupţie în guvern; reacţia la interviul preşedintelui de la RRA, când, mai întâi, a susţinut o conferinţă de presă în care a încercat să evite elegant un răspuns direct, după care a lansat un comunicat în care oferea detalii dintre cele mai precise despre celebra întâlnire). Atitudinea sugerează fie lipsă de viziune şi determinare proprie, fie absenţa unei echipe de consilieri coerenţi, fie ambele ipoteze.
De această dată, după o tentativă (în doi timpi) de a para atacul lui Băsescu fără a prelua şi agresivitatea acestuia, sugerând că va rezista ofensivei, mai degrabă decât să contraatace, premierul s-a răzgândit din nou şi a ales calea unei dispute deosebit de periculoase.
Contextul în care intervine această decizie este important, deoarece premierul pare influenţat, de această dată, de propriii colegi de partid; aşa cum se înfăţişează situaţia către un observator extern, circumstanţele sugerează că decizia contraatacului a fost luată la presiunea PNL. Dacă într-adevăr aşa stau lucrurile, atunci angrenarea într-un asemenea nivel al luptei dintre palate (susţinute de formaţiunile politice corespunzătoare) poate reprezenta un prilej pentru PNL de a se regrupa şi de a face uitată tentaţia scindării. Cu această ocazie se va vedea şi care este dimensiunea şi forţa grupului care contestă liderul.
De asemenea, din modul în care se va reconfigura mesajul preşedintelui Băsescu în zilele următoare, vom vedea care este adevărata ţintă a atacului său: PNL în ansamblu, ca factor nociv al guvernării, sau Tăriceanu şi grupul său, ca factor nociv şi pentru guvernare, şi pentru PNL.
Determinarea de a accepta confruntarea deschisă cu preşedintele este periculoasă deoarece aceasta se desfăşoară simultan pe două planuri, iar Tăriceanu nu poate controla decât unul dintre ele. Astfel, ofensiva lui Băsescu se poartă exclusiv pe terenul imaginii, în timp ce răspunsul lui Tăriceanu este unul instituţional. (de remarcat că una din puţinele victorii ale premierului în ultima vreme, cea obţinută în urma dezvăluirii benevole a numelor invocate indirect de preşedinte, a fost o victorie de imagine).
Dacă pe acest teren premierul ar putea avea câştig de cauză, în planul imaginii, indiferent de succesul sau eşecul său instituţional, el va pierde inevitabil. Dincolo de inegalitatea clară la capitolul popularitate şi credibilitate între cei doi, avantajul lui Băsescu se amplifică şi prin faptul că el este cel care a ataşat o etichetă (aceea de corupt) premierului.
