Mai putini studenti pe locurile de la buget, taxe mai mari pentru locurile nesubventionate care sa ajunga pina la 5.000 de euro pe an. Acestea sint propunerile Centrului de Analiza si Dezvoltare Institutionala pentru reabilitarea invatamintului superior. Mai multi profesori universitari recunoscuti propun un proiect de modificare a finantarii universitatilor. „Finantarea invatamintului universitar superior romanesc”. Atit Constantin Balaceanu Stolnici, cit si Valeriu Stoica au sustinut ca invatamintul superior inregistreaza o scadere a nivelului calitatii. Adrian Miroiu, profesor la SNSPA, cel care a coordonat acest proiect, a prezentat cele trei politici de finantare menite „sa modifice radical actualul sistem de finantare a universitatilor publice”. Prima politica este introducerea unor burse integrale sau partiale, al caror numar sa stabileasca de fapt cifra de scolarizare, prin care studentii pot primi de la 0% la 100% din costul scolarizarii, in functie de meritele sau situatia lor sociala. A doua modificare propusa de CADI este injumatatirea numarului de locuri pe care statul le finanteaza anual la 30.000. Acest fapt va avea ca efect, in 2008, cresterea taxelor la locurile nesubventionate pina la 5.000 de euro anual si a alocatiei date de la stat pentru fiecare student la 1.700 de euro anual. Secretarul de stat in Ministerul Educatiei, Jozsef Koto, a admis ca „nu sintem competitivi si ca sistemul trebuie regindit”. La randul sau, secretarul de stat pentru invatamantul superior, Dumitru Miron, nu a fost de acord cu injumatatirea numarului studentilor la buget si a declarat ca prefera „sa creasca finantarea pentru invatamantul superior ca sa poata mari alocatia pentru studenti”, Rectorii din tara au atit pareri pro, cit si contra in ceea ce priveste propunerile celor de la CADI. Cei mai multi nu sint de acord cu reducerea numarului de studenti finantati de la stat. Statul trebuie sa faca un efort si sa sustina studiile universitare”, a spus Nicolae Bocsan, rectorul Universitatii „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. (Cotidianul)

Propunerile Centrului de Analiză Instituţională (CADI) au ca punct de plecare unele nemulţumiri existente în mediul universitar românesc cu privire la modul în care sunt repartizate fondurile de la bugetul de stat între universităţile de stat din România. Pe de altă parte, problemele la care se face referire în documentul justificativ al acestor propuneri lansate de CADI sunt reale şi, aducerea lor într-o dezbatere publică susţine preocuparea actorilor interesaţi de domeniul universitar.

Una dintre problemele sistemului de educaţie superioară este subfinanţarea. Aceasta este o consecinţă directă a subfinanţării întregului sistem de învăţământ din ţara noastră. Luând în considerare cheltuielile publice pentru educaţie, ca procent din PIB, observăm că România se situa în 2002 în urma statelor membre UE, respectiv 3,53% faţă de o medie de 5,22%[1].

Problema este acutizată şi de faptul că, în timp, numărul studenţilor a crescut mult mai rapid decât finanţarea sistemului. Chiar dacă această creştere a numărului de studenţi s-a realizat şi datorită apariţiei universităţilor particulare putem constata că şi numărul studenţilor de la universităţile de stat a crescut foarte mult. Cum numărul locurilor subvenţionate de la bugetul de stat a rămas aproape constant în decursul ultimilor ani, creşterea s-a realizat prin introducerea de locuri cu „taxă”, studenţii plătind astfel costurile educaţiei. În general, nivelul unei taxe de şcolarizare în învăţământul superior de acum variază între 400 şi 500 de Euro pe an (excluzând domeniile care presupun cheltuieli specifice mai mari).

Schimbări structurale în învăţământul universitar românesc [2]

Numărul de absolvenţi ai formelor de învăţământ universitar a crescut de la 25.927, în anul universitar 1990-1991, la 103.402 în 2002/2003.

Ponderea populaţiei şcolare la nivelul învăţământului universitar din totalul populaţiei şcolare a ajuns de la 8,8% în 1998/1999 la 13,7% în 2003/2004 (este uşor de remarcat o schimbare de ponderi în structura tipurilor de învăţământ).

Populaţia şcolară în învăţământul universitar a crescut de la 192.812 în 1990/1991(toţi în învăţământul de stat), la 407.720 în 1998/1999 şi la 620.785 în 2003/2004 (dintre care 476.881 în sistemul public).

Gradul de cuprindere într-o formă de educaţie a populaţei între 19 şi 23 de ani a crescut de la 26,7% în 1998/1999, la 43,3% în 2003/2004.

Unul dintre principiile după care s-a orientat această schimbare a fost democratizarea accesului la educaţia superioară prin menţinerea unor taxe scăzute şi facilitarea accesului unor persoane apartinând unor categorii defavorizate. Putem spune că s-au realizat schimbări importante, dar există şi un revers al medaliei: scăderea nivelului calităţii.

Membrii CADI subliniază acest aspect şi propun ca soluţie o finanţare mai bună a sistemului şi introducerea unui sistem meritocratic de obţinere a gratuităţii accesului la învătământul universitar. Ideea este vehiculată de mai mulţi ani şi chiar a fost concretizată prin introducerea unor reglementări care dau posibilitatea ca studenţii merituoşi de la sistemul cu „taxă” să poată trece pe locurile fără taxă în locul studenţilor pe locuri subvenţionate care nu au rezultate şcolare bune. Una dintre soluţii ar putea fi creşterea ponderii cheltuielilor bugetare pentru educaţie la un nivel asemănător cu statele membre UE, fapt cerut chiar de exigenţele integrării ţării noastre în Uniune.

Finanţarea învăţământului universitar românesc este realizată din bugetul Ministerului Educatiei şi Cercetării la propunerea Consiliului Naţional pentru Finanţarea Învăţământului Superior (CNFIS). Cele două componente ale finanţării sunt finanţarea de bază (acordată pentru cheltuielile facultăţilor pe principiul numărului de studenţi şi a calităţii actului educativ, şi care reprezintă circa 80% din totalul fondurilor de la buget) şi finanţarea complementară (destinată cheltuielilor sociale). Unul dintre efectele propunerii CATI poate fi acela de reconfigurare a fondurilor primite de universităţi de la stat ceea ce ar duce la un dezechilibru generator de conflicte în mediul universitar.

Un efect urmărit de CADI este creşterea cheltuielilor pe cap de student, ceea ce ar duce la creşterea calitativă a actului didactic. Autorii studiului susţin că o finanţare graduală a cheltuielilor de studii ar putea determina creşterea cifrei de şcolarizare. Concluzia este îndoielnică pentru că, tinând cont puterea de cumpărare a românilor, o creştere de 10 ori a taxei de şcolarizare va inhiba din start dorinţa multor familii de a sprijini continuarea educaţiei de către tinerii posesori ai bacalaureatului. Un simplu calcul dovedeşte că o familie ar trebui să economisească în jur de 416 de euro pe lună pentru a putea finanţa educaţia universitară a unui singur tânăr. Cred că orice alte comentarii privind atractivitatea unei astfel de oferte pentru o familie medie din România este de prisos. Ca să nu mai vorbim de faptul că familiile sărace nu vor mai putea nici măcar să ia în calcul o astfel de posibilitate. În condiţiile unei creşteri reale a veniturilor medii în timp propunerea poate avea drept efect o schimbare a strategiei de viaţă a românului mediu care vrea să aibă acces la educaţie universitară.

Un alt aspect, mai profund, priveşte starea generală de educaţie a populaţiei României precum şi corelaţia pozitivă care există între nivelul de educaţie şi şansele de a obţine un vanit mai mare. Cu alte cuvinte, cu cât nivelul de educaţie este mai ridicat cu atât creşte şansa de a avea un venit mai mare. Problema ar deveni astfel ciclică: pentru a-ţi putea creşte şansele de a avea un venit mai mare trebuie să încerci să îţi ridici nivelul de educaţie, dar pentru a face acest lucru trebuie să ai venituri ridicate. Situaţia ar duce, în absenţa unei clase de mijloc puternice, la o creştere a inechităţii sociale existente deja, prin facilitarea accesului la educaţie al tinerilor cu părinţi bogaţi şi a reducerea drastică a şanselor marii mase a populaţiei de a aveea posibilitatea să intre în sistemul universitar.

Comparaţie cu alte ţări din europa Centrala şi de Est

În anul universitar 2003/2004, în România erau 2856 de studenţi la 100.000 de locuitori, în timp ce în Letonia proporţia era de 5504 studenţi / 100.000 locuitori, iar în Albania 2.200.

În 2003/2004, în România raportul dintre numărul de studenţi şi cel de profesori era de 20,6, în timp ce în Slovacia şi Moldova raportul era de 12, iar în Croaţia se apropia de 26.

În momentul de faţă, România trebuie să-şi îmbunătăţească unii indicatori cu privire la unele aspecte calitative şi cantitative ale sistemului universitar de învăţământ. Creşterea finanţării acestuia este una dintre direcţiile în care trebuie să se meargă, dar în condiţiile în care există deja probleme în privinţa strategiei bugetare a actualului guvern, este de aşteptat ca în perioada următoare cheltuielile bugetare pentru educaţie să nu crească în mod spectaculos.



[1] Sursă: Eurostat

[2] Surse: Institutul Naţional de Statistică şi UNESCO – CEPES (Centre Europeén por l’enseignement superiéur)


Administratorul