În România, închiderea buclei conflictuale cu sistemul, deschisă de societatea civilă în timpul guvernării PSD, a anulat practic trendul revoluţionar portocaliu. Conflictul s-a transferat din zona relaţiei cu sistemul în zona relaţiilor politice dintre partide, în cadrul democratic existent. Deşi în continuare acut, acest conflict nu relevă dispoziţia de a distruge ordinea constituţională pe alte căi decât cele democratice. În plus, fracturile din interiorul noii puteri (acuzaţiile de corupţie aduse de preşedinte pe zone concrete de guvernare şi chiar împotriva primului ministru) şi adoptarea unor comportamente politice ale foştilor guvernanţi (în special extinderea controlului politic asupra structurilor administraţiei locale) a îngropat definitiv orice ideal al revoluţiei portocalii româneşti.
Un singur element s-a păstrat din caracteristicile perioadei “revoluţionare”: intoleranţa şi predispoziţia pentru eliminarea celorlalţi. Ne referim în special la neacceptarea dialogului politic normal, în cadrul căruia participanţii să-şi respecte reciproc punctele de vedere. Contestarea legitimităţii unui grup doar pentru că nu derivă din voinţa majorităţii este o imensă capcană, în care poate cădea foarte uşor o democraţie tânără. Riscurile sunt imense, pentru că ajung să conducă de la intoleranţă la autoritarism. Am văzut acest tip de intoleranţă început în dezbaterile electorale şi continuat în toate dezbaterile parlamentare. În aceste condiţii, principiul coabitării pare o iluzie de democraţie pe care clasa politică românească nu vrea să o facă să devină realitate.
Atitudinea revoluţionară se păstrează de-a lungul vieţii democratice post-electrorale, blocând atât dialogul, cât şi consensul (acolo unde el este necesar). În acest fel, atacul la adresa establishment-ului este continuu şi se transformă în regulă de lucru pentru actorii care au câştigat datorită lui.
Studiu integral – aici
