Potrivit preşedintelui leton, Vaira Vike-Freiberga, aflată în vizită oficială în Franţa luni, preşedintele Jacques Chirac s-a dovedit mult mai conciliant în comentariile private decât în cel oficial[1]. Vizitatoarea a citat opinia acestuia potrivit căreia Franța nu a reuşit să integreze cu adevãrat imigranţii şi pe urmaşii acestora. Chirac a deplâns “ghetoizarea” tinerilor de origine africană sau nord-africană şi a recunoscut incapacitatea societăţii franceze de a-i accepta integral pe aceştia, relatează cotidianul britanic Guardian.

Confruntate deci cu șocul fãrã precedent al manifestãrilor violente, autorităţile par a fi dispuse să admită, din ce în ce mai explicit, deficitul înregistrat de Franţa în asimilarea valurilor de imigranţi, ca urmare a tratamentului inadecvat aplicat acestora de-a lungul timpului. Inadaptarea, lipsa de oportunităţi şi sentimentul că sunt respinşi de societatea franceză sunt citate, aproape unanim, drept cauze indirecte ale izbucnirilor de violenţă care au cuprins Franţa[2].

UN BILANT TULBURATOR

Dacă se ia în considerare amploarea distrugerilor materiale, se poate vorbi despre cele mai mari tulburări care au loc în Franţa după cel de al doilea război mondial. Sebastien Roche, director de cercetare la Centrul Naţional pentru Cercetare }tiinţifică, avertiza că niciodată revoltele nu au cuprins simultan atât de multe localităţi franceze. Cea mai dificilă noapte a fost cea de 6 spre 7 noiembrie. Atunci, 30 de poliţişti au fost răniţi, s-au produs aproape 4000 de arestări, 1400 de maşini au fost incendiate. În următoarea noapte, cea de a douăsprezecea, bilanţul a fost inferior, dar la fel de dramatic: 1173 de maşini avariate (ceea ce duce cifra totală a acestora la 5900) şi o amplificare simțitoare a stării de nelinişte care se extinde treptat şi dincolo de graniţele Franţei.

Analiştii internaţionali, dar şi autorităţile încearcă, în aceste zile, să distingă şi să izoleze cauzele care au transformat un incident relativ minor într-o mişcare cvasi-generalizată, cu un final imprevizibil şi proporţii dificil de limitat. Pe 27 octombrie, doi adolescenţi dintr-o suburbie a Parisului au murit electrocutaţi, încercând să se ascundă de o echipă de poliţie. Reacţia comunităţii de imigranţi din Clichy-sous-Bois a fost violentă, dar ea s-ar fi stins probabil treptat, dacă nu ar fi existat doi factori care să o potenţeze: plasarea, la patru zile de la incidentul iniţial, de către forţele poliţieneşti, a unei bombe cu gaz lacrimogen în interiorul unei moschei (ce a generat o reacţie violentă din partea comunităţii musulmane) şi cuvintele dure folosite de Nicolas Sarkozy, ministrul de interne, la adresa protestatarilor[3], coroborate cu o reacție disproporționatã a forțelor de ordine. Violenţa a cuprins comunităţi alcătuite, aproape în totalitate, din familii de imigranţi aflaţi la prima sau a doua generaţie în Franţa, proveniţi din fostele colonii franceze din Africa de nord şi de vest. Incidentele care îi au ca protagoniști pe aceștia nu sunt, în nici un caz, lipsite de precedent pentru societatea francezã; este însã pentru prima datã când ele tind sã capete aspectul unei epidemii, iar mediatizarea pare a contribui la o contagiune rapidã și imprevizibilã.

Primul ministru Dominique de Villepin a apelat deja la instumentul declarãrii stãrii de urgenţă; ironic, decizia sa este fundamentată de o lege din 1955, adoptată atunci pentru calmarea revoltelor din Algeria care se pregătea să-şi obţină independenţa.

ORICE EXPLICATIE TREBUIE SA TINA CONT DE CONDITIA DE IMIGRANT

Încă din 1991, sociologul Alain Touraine[4] avertiza comunitatea ştiinţifică şi opinia publică, în general că ”peste numai câţiva ani ne vom confrunta cu exploziile urbane masive pe care le-au trăit şi americanii”. În Clichy-sous-Bois, suburbia unde a început totul, 50% din populaţie are sub 25 de ani, iar şomajul depăşeşte 25%. Raidurile poliţiei erau zilnice, încã de dinainte de revolte, menţinând o stare permanentă de alertă şi de hărţuire, un climat de nelinişte, mereu la marginea normalităţii. Aici, ca și în alte așezãri similare, adevãrate “ghetouri”, enclave ale subdezvoltãrii și sãrãciei, lipsa de perspectivã este un dat, iar lipsa de speranțã este starea de spirit dominantã.

Suburbiile definesc o realitate paralelã, iar viața oricãruia dintre locuitorii lor se înscrie inevitabil într-un cerc vicios: se nasc sub semnul unei condiții inferioare, dar sunt asimilabili de cãtre societate doar prin nevoile lor, nu și prin particularitãțile care îi disting de majoritate. În cele din urmã, aceste particularitãți devin marca identitãții lor, prin definiție inferioarã.

 “Vorbim despre imigranţi (deşi unii dintre ei s-au născut în această ţară), despre suburbii sau “oraşele interne” (deşi asemenea definiţii sunt adesea respinse de cei vizaţi) sau de marginalizare (care îl privează pe actor de propria sa autonomie). Avem două abordări dominante: aceea de a-i considera pe imigranţi exclusiv ca victime ale inegalităţii, injustiţiei sau prejudecăţilor, sau de a studia diverse faze ale integrării şi asimilării lor. Cu toate acestea, studiile au arătat (…) predispoziţia acestor victime de a deveni actori, prin permanenta redefinire a orizontului lor, a posibilităţii lor de acţiune şi a naturii obstacolelor cu care se confruntă. Actorii, în acest ca, nu sunt caracterizaţi de conformarea la reguli şi norme, ci de relaţionarea cu ei înşişi, de capacitatea lor de a se identifica drept actori”. (Alain Touraine)

Revolte precum cele la care asistãm astãzi nu sunt menite sã rupã cercul vicios, dupã cum nici reacția autoritãților nu poate avea un asemenea efect. Ele nu au semnificația unor proteste (nu se formuleazã revendicãri, rebelii nu cer nimic, nici mãcar nu transmit mesaje pentru a-și explica actele): dimpotrivã, sunt, pur și simplu, gesturi generate de frustrare, de disperare și de rãbdare ajunsã la limitã. Sunt o formã de respingere a unei realitãți care, la rândul sãu, îi respinge zi de zi, refuzându-le orice șansã. Dacã societatea îi reduce la condiția de victime, ei încearcã sã-și câștige, recurgând la asemenea arme, condiția de actori sociali, în speranța cã, dobândind aceastã calitate, vor deveni factori demni de a fi luați în seamã de cãtre societate și beneficiari ai proceselor normale de dezvoltare ale acesteia.

DIVERSI FACTORI ACUTIZANTI

  • Lipsa de autoritate care să îi ghideze pe tinerii din aceste comunităţi; părinţii lor nu au instrumentele necesare petnru a-şi construi această autoritate (taţii – deoarece nu pot pretinde respect, în condiţiile în care cei mai mulţi nu îşi pot găsi de lucru şi trăiesc de pe urma ajutorului social, sau au o viziune foarte tradiţională asupra autorităţii, complet inaplicabilă în contextul Franţei moderne; mamele – din cauza culturii care plasează femeia pe o poziţie inferioară în aceste comunităţi). Profesorii care activează în aceste zone sunt, de obicei, tineri şi neexperimentaţi, iar influenţa lor e neglijabilă. Un actor important al acestor comunităţi sunt aşa-numiţii grands-freres, un fel de lideri religioşi care îşi asumă cu de la sine putere rolul de păstrători ai păcii în comunitate, dar tocmai această auto-învestire le ameninţă autoritatea şi îi face, adesea, periculoşi.
  • Obsesia statului naţional şi indivizibil; aceasta a dus la încercarea perpetuă de a asigura indivizibilitatea prin asimilarea artificială, adică prin ştergerea oficială a tuturor particularităţilor cetăţenilor francezi; teama ca statisticile să nu utilizeze criterii precum etnicitatea sau religia a dus la ignorarea realităţii că aceste criterii există, funcţionează şi generează diferenţe importante între cetăţeni. Din cauza naturii sale post-coloniale, Franţa are o comunitate islamică deosebit de numeroasă, care nu este lăsată să se manifeste ca atare şi, în acelaşi timp, nu se poate bucura de toate drepturile unui cetăţean.
  • Confuzia priorităţilor; comunităţile de imigranţi sunt considerate adevãrate zone în afara legii, motiv pentru care ele fac obiectul unui tratament poliţienesc excesiv şi brutal. Integrarea socială sau eforturile din zona educaţională cad astfel într-un îndepărtat plan secund. Fermitatea autorităţilor luptă împotriva delincvenţei, dar dar ea nu este dublată şi de un efort de fond, care să vizeze reducerea şomajului, a “ghetoizării” și a discriminărilor. Brutalitatea forţelor de ordine determină astfel o reacţie direct proporţională și de sens opus a celor vizaţi, care resping, la rândul lor, o societate care nu îi acceptă; violenţa lor nu este decât o replică a violenţei autorităţilor și a violenței simbolice a societãții.
  • Minimalizarea rolului poliţiei de proximitate în menţinerea ordinii publice. După 2002, efectivele și rolul poliţiei de proximitate au fost reduse drastic. Evident, nu se poate presupune că menţinerea acestora ar fi prevenit izbucnirile de violenţă, dar se apreciază că aceste forţe reuşiseră să stabilească o relaţie de încredere cu populaţia. Reorganizarea forţelor de securitate a dus la lichidarea aproape totalã a poliției de proximitate, deşi legătura sa strânsă cu populaţia permitea de multe ori anticiparea sau prevenirea unor conflicte. Ea a fost înlocuită cu forţe de ordine axate aproape exclusiv pe campanii şi lovituri de forţă, adesea intens mediatizate. Investigarea şi represiunea au luat aproape complet locul prevenirii şi anticipării.

Într-un articol intitulat “Strategia noastră este cea bună” şi publicat zilele acestea în cotidianul Le Monde, Nicolas Sarkozy apăra decizia sa de limitare a rolului poliţiei de proximitate. “Sunt pentru poliţia de proximitate. Am făcut parte în 1994 din guvernul care a introdus această forţă în sistemul nostru. Şi cred că e foarte bine ca poliţia să cultive legături strânse cu populaţia, să-i afle nevoile. Dar … poliţia de proximitate nu se poate substitui celei de investigaţie. Prefer să remobilizez forţele de securitate în jurul nucleului misiunii lor, să le consolidez mijloacele de acţiune şi să repun victimele în centrul acţiunii lor”. În 2002, argumentează el, s-au produs 4,1 milioane de delicte şi crime în franţa. În doi ani, prin restructurarea forţelor de ordine, cifra a coborât la 3,8 milioane şi rămâne în scădere.

  • Banalizarea violenţei; actele cotidiene de violenţă din zonele urbane populate de imigranţi au devenit de mult timp normalitate. Se vorbeşte de gherilă sau chiar de “barbarie urbană”[5]. Dar nimeni nu îşi asumă curajul de a citi şi interpreta statisticile. Un exemplu: în Lyon (oraş + suburbii), 800 de maşini au fost incendiate din ianuarie şi până în septembrie, iar cifra reprezintă o creştere cu 8% faţă de aceeaşi perioadă a anului precedent. Datele au intrat în cotidian şi, pierzându-şi spectaculozitatea, şi-au pierdut şi semnificaţia.
  • Deficitul de acţiune socială. Sociologul Michel Wieviorka[6] susţine că violenţa urbană nu este decât un mod de manifestare al unei probleme mai adânci: eşecul recurent al politicilor care să îmbine raţiunile economice cu solidaritatea socială. Este nevoie de politici adaptate realităţii, consideră specialistul. Modelul stabilit de acesta este cel al Statelor Unite, unde progresele reale au început să fie înregistrate în acest domeniu numai după ce s-a creat configuraţia unei acţiuni concertate, a justiţiei, poliţiei de proximitate şi comunităţilor locale, rezultat al acţiunii de mobilizare a locuitorilor înşişi.
  • Deriva comunitară. Jean-Marc Ayrault, liderul grupului socialist din Adunarea Naţională, menţionează în rândul cauzelor principale care au dus la apariţia acestor revolte o aşa-numită instituţionalizare a comunitarismului. “Deriva comunitară” pe care o descrie liderul de stânga este determinată de erijarea organizaţiilor religioase în mediatori ai vieţii comunitare.  “Dacă este momentul să recunoaştem Islamului calitatea sa de cea de a doua religie a Franţei şi să creăm condiţiile prin care acest cult să fie exercitat cu demnitate, atunci să nu-i mai cerem Islamului să reglementeze viaţa acestor comunităţi în locul republicii. Laicitatea trebuie să îşi reintre în drepturi. Medierea socială este responsabilitatea municipalităţilor, nu a predicatorilor”.
  • Factorul politic. Se vorbește tot mai mult în media francezã despre miza electoralã care a determinat nu apariția, dar inflamarea și extinderea fenomenului revoltelor; brutalitatea cu care a acționat poliția încã din primele momente, precum și discursul deosebit de dur al ministrului Sarkozy sunt citate drept catalizatori cerți ai manifestãrilor de violențã. Intențiile lui Sarkozy ar putea depãși însã cadrul strict al revoltelor, apelul sãu la mesaje atrãgãtoare pentru electoratul de dreapta extremã având o semnificație aparte în contextul nevoii consolidãrii suportului sãu electoral, în lupta pentru o nominalizare la alegerile prezidențiale viitoare.


[1] În discursul său oficial, survenit după un lung interval de tăcere prezidenţială, Chirac afirma : « Am adoptat o serie de decizii de natură să sporească acţiunea poliţiei şi a justiţiei, deoarece prioritatea absolută o reprezintă restabilirea siguranţei şi a ordinii publice. (…) Cei care vor să semene frica şi violenţa vor fi prinşi, judecaţi şi pedepsiţi ».

[2] Agenţiile de presă relatează despre incidente similare înregistrate la Bremen şi la Bruxelles, dar nu s-a stabilit încă dacă ele sunt rezultatul unor acţiuni similare.

[3] Sarkozy vorbea despre nevoia de a curăţa suburbiile cu Karsher (un detergent industrial folosit pentru curăţarea tractoarelor).

[4] Sociolog francez, director de cercetare al Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, unde a fondat Centrul de studiu al Mişcărilor Sociale ; este creatorul sintagmei « societatea post-industrială »

[5] Sintagma aparţine lui Jean-Francois Mattei, profesor la Institut Universitaire de France şi la Universitatea din Nisa.

[6] Director de studii la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales.


Administratorul