Caracterul perisabil al analizelor politice publicate după alegerile din 2004 nu este deloc reconfortant nici pentru autorii, dar nici pentru cititorii acestor analize. Se constată o revenire în forţă a comentariului politic în media scrisă şi o reînviere a talk-show-ului în audio-vizual. Absenţa unui sens tare şi a unei interpretări larg acceptate, care să facă fenomenul politic uşor inteligibil şi previzibil, este cauza principală şi a proliferării, şi a perisabilităţii textelor şi discursurilor. Cu cât fenomenul politic este mai dificil de înţeles, cu atât creşte producţia de texte. Analizele oferă explicaţii de moment şi surogate de sens, dar de care nu ne putem totuşi lipsi pentru că nu avem altceva cu ce să le înlocuim.
Grilele clasice de interpretare a raporturilor putere-opoziţie-societate civilă sunt utile în interpretarea holistă, care pleacă obligatoriu de la un sens tare. Aşa s-a întâmplat, de pildă, în timpul guvernării PSD (2001-2004). Sensul tare a fost atât de evident, încât interpretarea devenise plictisitoare şi pânâ la urmă a degenerat în caricatură. “Partidul-stat” este expresia ultimă, demascatoare a sensului guvernării PSD. Dar acest sens nu a fost definit astfel de la început. Ci, a fost văzut ca nevoie de a reclădi încrederea în instituţiile statului (după disoluţia autorităţii de la sfârşitul anilor 90), nevoie de a avea o guvernare unitară şi coerentă (după guvernarea incoerentă a CDR) etc.
După 2004, însă, explicaţiile holiste s-au dovedit a fi inadecvate, iar interpretările locale, relativizante, mai bune sau, în orice caz, mai oneste. Previzibilitatea este, acum, minimă. Supradoza de sens luată de Traian Băsescu prin câştigarea prezidenţialelor nu magnetizează toate partidele puterii. Dimpotrivă, formaţiunile politice se confruntă cu fenomenul de diseminare a sensului propriilor acţiuni. Viaţa politică este în plin proces de resemantizare. Inexistenţa unui sens unitar şi global atrage după sine proliferarea sensurilor locale. Acestea iau forme extrem de diverse şi sunt abia vizibile în derive şi camuflaje, ies la lumină în crize minore. În interpretarea holistă, avantajul este al aceluia care trage la poartă. În confuzia generată de manifestarea pluralităţii de sensuri este privilegiat jocul de pase. Nimeni nu-şi asumă şutul. Sensul tare rezultă din interpretarea literală, univocă; sensul slab este o lectură printre rânduri.
Astfel, ar fi nepotrivit să vedem în Alianţa D.A. doar puterea, iar în PSD doar opoziţia. Discursul de opoziţie este prezent din plin în interiorul puterii. În acelaşi timp, obţinerea preşedinţiei Camerelor Parlamentului de către PSD a fost o modalitate de a ajunge la putere a opoziţiei. Sensul politic al puterii actuale cunoaşte mai multe grade de intensitate. Ceea ce pentru preşedinte este o credinţă nestrămutată, pentru PD este ceva sigur, iar pentru PNL un lucru îndoielnic sau inacceptabil. Dar ierarhia nu e stabilă şi consensul este oricând posibil. Nu pentru mult timp. Sunt necesare întretăieri discursive permanente, complicităţi şi adversităţi momentane, afirmări şi negări de sine, inconsecvenţe şi vertijuri pentru a menţine guvernarea în echilibru. Nu există o voinţă de coagulare, dar nici una de separare. Se consumă, în schimb, foarte multă energie pentru a genera crize pe muchie de cuţit, spre a dovedi independenţa părţilor, precum şi pentru a depăşi aceste crize, care salvează unitatea. Renunţarea la o decizie deja luată se face prin mutarea discuţiei în alt plan, ascunderea inconsecvenţei prin negarea publică a înţelegerilor care îşi produc deja efectele. Şi totuşi în Alianţă se găseşte de fiecare dată cineva care denunţă inconsecvenţele, laşităţile şi care restabileşte în felul acesta echilibrul moral.
Evoluţia politică a devenit o chestiune de nuanţă. Solidaritatea Alianţei îl avantajează, paradoxal, pe liderul PSD Mircea Geoană. Crizele de comunicare dintre PNL şi PD redau speranţa conservatorilor din PSD. În interiorul opoziţiei, o altă opoziţie îşi face lucrarea. Aşa cum a spus Ion Iliescu, un congres extraordinar al PSD poate să clarifice lucrurile, dar la fel de bine ar putea rezulta o confuzie şi mai mare. Nimic nu e sigur nici în PSD. Mircea Geoană a fost negaţia lui Ion Iliescu, dar unde este afirmaţia? Din neutralitatea lui Năstase şi Mitrea nu se naşte nimic. Şi totuşi, în anumite condiţii, toţi pot reveni la un sens pozitiv. Dacă aceste condiţii vor fi îndeplinite la un moment dat? De la reforma radicală sugerată de Ioan Rus şi până la întoarcerea la calmul părintesc al lui Ion Iliescu distanţa nu e chiar atât de mare. Opţiunea ţine si de evoluţia sondajelor. Iar sondajele nu oferă deocamdată nici o orientare. Este posibil să vedem şi un partid al lui Rus sau al lui Geoană, şi un partid al lui Iliescu, dar cine va ieşi primul din tatonare şi va trage la poartă?
Alegerile din 2004 nu au condus, aşa cum era de aşteptat, la o clarificare a spectrului politic. După alegeri, partidele au rămas în tensiune. De aceea, nu există o interpretare generală şi larg acceptată a evenimentelor politice. Tendinţa coagulantă, care s-a manifestat în timpul fostei guvernări, a fost înlocuită de o tendinţă spre fragmentare (specifică şi perioadei 1996-2000). În prezent se constată că, în spatele unităţii formale a partidelor sau alianţelor, grupuri sau partide îşi revendică propria identitate. Desigur, salvarea unităţii PSD şi fuziunea PNL-PD nu sunt excluse. Resemantizarea va conduce fie la regăsirea unităţii pierdute, fie la o nouă fragmentare (separarea PNL şi PD, ruperea PSD), fie la solutii intermediare.
