Capitolul Justiţiei reprezintă una dintre cele mai dificile probleme pe care România le are de rezolvat în perspectiva integrării în Uniunea Europeană. Decizia de închidere a capitolelor de negociere, luată de reprezentanţii UE la sfârşitul anului trecut, a fost una politică, fapt care a fost folosit ca justificare pentru alimentarea de către actuala putere a temei reformei în Justiţie.
Reforma Justiţiei a fost unul dintre obiectivele asumate public de puterea instalată după alegerile de la sfârşitul lui 2004. În ciuda acestui fapt, acţiunile concrete pe care noua administraţie le propune – şi care creează impresia de voinţă politică totală pentru realizarea reformei justiţiei – ascund aceeaşi tentaţie care s-a manifestat şi în cazul foştilor guvernanţi: politizarea justiţiei.
În această direcţie se includ şi prevederile – respinse de Curtea Constituţională – din pachetul de legi destinate reformei justiţiei, privind organizarea de concursuri pentru ocuparea postului de şef de instanţă. Problema acestor prevederi nu o constituie modalitatea în sine prin care posturile urmează să fie ocupate, ci faptul că acţionează retroactiv, aducând atingere inamovabilităţii judecătorilor.
Din alt punct de vedere, s-a remarcat tendinţa de pune pe seama justiţiei întreaga responsabilitate în cazul eşecului integrării la 1 ianuarie 2007. Politizarea excesivă a deciziei CC privind neconstituţionalitatea unora dintre articolele din legile propuse de executiv, acuzele constante aduse Parchetului Naţional Anticorupţie şi Parchetului General cu privire la lipsa dosarelor de „mare corupţie”, sunt doar două exemple în acest sens. În privinţa PNA lucrurile tind să se schimbe. Înlocuirea şefilor PNA este o victorie importantă a Moncăi Macovei, care însă va creşte şi nivelul aşteptărilor faţă de acţiunile anti-corupţie (până acum menţinute la un nivel scăzut de scuza lipsei mijloacelor, a controlului asupra pârghiilor de combatere a corupţiei).
Strategia care pare a sta la baza acţiunilor actualei puterii în problema justiţiei ar putea viza mai multe obiective. În primul rând este vorba de a găsi, înainte ca amânarea integrării să fie decisă, un vinovat. În acest sens, justiţia se poate dovedi cea mai vulnerabilă. Pe de o parte, aceasta are o imagine intrinsec negativă. Pe de altă parte, se încearcă impunerea percepţiei că domeniul justiţiei este „independent” în raport cu actuala putere, ceea ce face ca voinţa politică să nu fie suficientă pentru a determina eficientizarea justiţiei.
Acest lucru ar permite actualei puteri politice să reclame, în cazul amânării integrării, cauze ce nu ţin de performanţa guvernamentală. În al doilea rând – şi poate cel mai important – va legitima tentativele politicului de a obţine mai multe pârghii de putere, în scopul „eficientizării” justiţiei.
La acest moment, una din cele mai mari mize ce par a fi urmărite este aceea a schimbărilor din sistem. De altfel, preşedintele Traian Băsescu a început deja înlocuirile la nivel înalt (cazul Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie sau al PNA). Argumentele folosite pentru aceste măsuri ţin atât de ineficienţa unora dintre organismele justiţiei, dar şi de presupusele legături pe care oameni din sistem le-ar avea cu fosta putere.
Paradoxal, prin sporirea pregorativelor preşedintelui şi ale ministrului justiţiei[1], s-au creat premisele invocării clauzei de salvgardare pe două direcţii. Dacă ineficienţa era văzută ca principala cauză ce ar putea duce la această consecinţă, acţiunile pe care politicul le va întreprinde în baza noilor legi – care în esenţă facilitează numirea pe criterii politice a oamenilor din sistem – ar putea determina aplicarea clauzei de salvgardare.
Dacă din punct de vedere imagologic, actuala putere doreşte să demonstreze că are voinţă politică pentru realizarea reformei justiţiei – fapt care pe termen scurt pare a reuşi – ceea ce vor conta în final vor fi măsurile şi rezultatele concrete.
Emergenţa aplicării reformelor în justiţie reprezintă una din temele de larg interes pentru actuala guvernare. Dincolo de invocarea necesitaţii reformei în vederea integrării europene, clasa politică românească este pusă în faţa examenului maturităţii sale. În condiţiile neîndeplinirii unui set de reforme minimale, dar eficiente şi credibile în acest domeniu există riscul ca justiţiei să-i fie lipită definitiv eticheta de anexa a politicului care serveşte interesele celor aflaţi la putere. Reforma justiţiei nu este necesară pentru a obţine aprobarea europenilor, ci din necesităţi interne, iar acest deziderat nu poate fi indeplinit doar prin numiri şi schimbări din funcţii şi prin reactivarea controlului politic.
[1] Din acest punct de vedere, rămâne un mister aprecierea favorabilă a factorilor europeni faţa de noile legi, în condiţiile în care o serie dintre aspectele acestora amintesc de măsurile luate de Valeriu Stoica – modificate ulterior de PSD la presiunea UE.
