Decizia lui Traian Băsescu de a-l nominaliza pe Călin Popescu Tăriceanu ca prim-ministru în decembrie 2004, încălcând astfel cutuma conform căreia acest post revenea partidului care câştigase alegerile (în cazul în speţă Uniunea Naţională PSD+PUR), a inaugurat un lung şir de premiere în viaţa politică autohtonă care au culminat cu suspendarea preşedintelui de către Parlament. Până la suspendare, am asistat la cea mai completă ruptură a unei alianţe de guvernare, la cea mai dură competiţie între preşedinte şi prim-ministru, la cel mai minoritar guvern, la cea mai deteriorată relaţei între cele trei puteri constitutive ale statului şi, nu în ultimul rând, la cea mai lungă perioadă în care instituţii fundamentale nu au avut conducere atât în ţară[1], cât şi peste hotare[2]. Deşi evenimentul central al actualului mandat politic este integrarea în Uniunea Europeană, seria de conflicte de la vârful politicii româneşti a reuşit să estompeze fenomenul european, menţinând în interiorul electoratului o stare de efervescenţă pseudo-revoluţionară animată de mesajele combative şi profund maniheiste ale preşedintelui. Din decembrie 2004, România a fost împărţită – la nivel discursiv – între cei aflaţi de partea binelui şi cei aflaţi de partea răului. În funcţie de fluctuaţiile din interiorul clasei politice, taberele binelui şi răului au fost continuu reconfigurate ajungându-se, în primăvara anului 2007, ca Parlamentul, Guvernul şi majoritatea partidelor să fie exponentele răului, iar Preşedintele şi trei partide apropiate lui să fie exponentele binelui. Această structurare permite dezvoltarea cu orice prilej a unui discurs polemic extrem de credibil. Permanenta identificare a răului, a duşmanului şi asocierea acestuia cu elementele de disconfort care afectează majoritatea este o tehnică uzitată dintotdeauna şi adusă la perfecţiune de propaganda totalitară prin controlul absolut asupra tuturor mijloacelor şi surselor de informare.

          Oricât pare de ciudat şi de nespecific pentru momentul istoric în care ne aflăm, ciocnirea majoră din primăvara anului 2007 a avut loc între două instituţii esenţiale: Parlamentul şi Preşedinţia. Lipsa unei majorităţi parlamentare autentice pornită chiar din decizia de nominalizare a lui Călin Popescu Tăriceanu a condus la o permanentă ciocnire între fragilul echilibru parlamentar şi dorinţele noii puteri de după 2004. S-a vorbit în permanenţă de alegeri anticipate care să tranşeze problema, dar s-a ajuns în schimb, la guverne “foarte” minoritare (guvernul PNL-UDMR are o pondere de doar 24% din actualul legislativ). Blocat în diverse iniţiative de votul din Parlament, Traian Băsescu a lansat ideea republicii prezidenţiale în timp ce liberalii, deja în conflict cu preşedintele, au propus republica parlamentară. Cetăţenii, consultaţi prin mai multe sondaje, sunt într-o proporţie covârşitoare de partea preşedintelui, nedorind să permită alegerea acestuia de către Parlament (în iunie 2002 de pildă, 93% dintre respondenţii Barometrului de Opinie Publică erau de părere că şeful statului trebuie ales prin vot direct, iar nu de către Parlament; în timp, situaţia s-a mai nuanţat, dar rămâne în continuare o majoritate largă a celor care preferă o republică prezidenţială faţă de cei care preferă o republică parlamentară).

          De altfel, în ultimii zece ani, imaginea Parlamentului a fost permanent una mai slabă decât a Preşedinţiei ca instituţii ale statului democratic. Niciodată, în istoria post-decembristă, populaţia nu a acordat un capital de încredere mai sporit Parlamentului comparativ cu cel atribuit instituţiei prezidenţiale. Această prăpastie de popularitate dintre cele două instituţii a fost însă accentuată în ultimii doi ani, astfel încât, din noiembrie 2005, Preşedinţia întregistrează cote ale încrederii de peste trei ori mai mare decât cele ale Parlamentului[3]. Comparativ, în prima jumătate a mandatului fostului preşedinte, Ion Iliescu, acelaşi raport arăta că susţinătorii instituţiei prezidenţiale erau doar de circa 1,5-1,7 ori mai numeroşi decât cei ai Parlamentului. Pe de acest fond, al întăririi imaginii Preşedinţiei, în noiembrie 2005, tot în cadrul BOP, 66% dintre români susţineau că ar fi bine sau foarte bine ca “România să aibă un conducător puternic, care să nu îşi bată capul cu Parlamentul şi alegerile”, faţă de 50% care credeau acelaşui lucru în mai 2005, acest aspect neintrând în contradicţie cu dorinţa de a avea un sistem politic democratic (agreată de 93% dintre respondenţi în noiembrie 2005). Cu alte cuvinte, în ultimii doi ani, pe fondul unei relaţii tot mai tensionate dintre cele două instituţii, Preşedinţia şi-a întărit imaginea în raport cu Parlamentul având însă un avans “istoric” şi speculând o anumită predispoziţie a românilor spre forme directe şi mai autoritare de conducere a ţării (figura şefului statului atotputernic a fost puternic cultivată în perioada regimului comunist, dar şi în regimul monarhist anterior).

Pe 19 mai 2007 populaţia României a fost invitată, pentru prima oară în istoria democratică postdecembristă, să se pronunţe în favoarea sau împotriva propunerii Parlamentului de demitere a Preşedintelui României. Evenimentul a fost unul spectaculos atât prin noutatea pe care a adus-o pe scena politică, cât şi prin faptul că a generat o reaşezare a opţiunilor populaţiei faţă de principalele partide şi personalităţi politice, dându-se astfel un nou start în campania electorală care va avea loc în toamna acestui an, pentru alegerea reprezentanţilor partidelor româneşti în Parlamentul European.

Referendumul pentru suspendarea preşedintelui a fost un eveniment care conţine caracteristici contradictorii: este, în acelaşi timp, un scrutin cu o campanie electorală clasică, în care se confruntă mai multe tabere, dar şi un moment politic fără precedent, în care s-a solicitat electoratului să opteze pentru demiterea preşedintelui (adică să dea un vot negativ explicit). Aşadar, o aprofundare a acestui moment devine cu atât mai interesantă.

Am optat, în acest proiect, pentru analiza unor informaţii derivate din cercetarea sociologică. Folosind datele unui sondaj de opinie realizat de Institutul PRO în colaborare cu Data Media (în luna mai 2007[4]), am încercat să detaliem efectele acestei prime campanii electorale de după 2004. Întrebările care au stat la baza acestei analize, prezentate pe larg în Anexă, se referă la trei categorii de indicatori: despre participarea la vot, despre motivaţiile votului şi despre schimbările aşteptate după referendum. Analiza de faţă se va concentra în special pe efectele anticipate pentru perioada de după referendum, ele fiind foarte interesante din perspectiva înţelegerii scenei politice româneşti actuale şi a specificului electoratelor conturate în urma acestui eveniment. Datele au fost culese de Data Media imediat după referendum, când ecourile acestuia nu se stinseseră încă din mentalul colectiv. Reamintim faptul că în favoarea demiterii preşedintelui s-au pronunţat aproximativ 25% dintre cei prezenţi la vot, în vreme ce împotriva demiterii au votat 75%. Trebuie punctată, în acelaşi context, şi rata de participare, relativ redusă, de doar 45%, surprinzătoare atât pentru că miza în discuţie a fost una foarte ridicată, cât şi pentru că estimările publice ale diverselor institute anunţau cifre mai mari.

Principalul efect, previzibil, de altfel, al campaniei prilejuite de referendumul pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu a fost acela al polarizării electoratului. După doi ani în care Traian Băsescu a devenit cel mai important actor politic din România, referendumul a momentul care a consacrat această polarizare şi l-a propulsat pe şeful statului într-o nouă confruntare electorală. Într-un moment dificil pentru cariera lui, fiind pe o pantă descendentă în sondajele de opinie, Traian Băsescu a obţinut un instrument de comunicare excepţional: campania electorală. Populaţia a fost obligată să se raporteze la scena politică din perspectiva unui singur subiect: doreşte sau nu doreşte să îl demită pe şeful statului. Desigur, opţiunea finală s-a conturat şi în urma modului în care iniţiatorii procedurii de suspendare au comunicat motivele care au justificat acest gest, dar şi ca urmare a principalelor teme simbolice pe care preşedintele le-a folosit în perioada de campanie. Ne reamintim că şeful statului s-a autodescris ca fiind unul dintre puţinele personaje care are curaj să înfrunte o clasă politică (identificată prin sintagma de impact „cei 322”) care-i este ostilă doar pentru că încearcă să elimine o parte dintre tarele acesteia.

Am urmărit modul în care populaţia a adoptat o parte dintre temele centrale ale acestei campanii. Am încercat să cuantificăm în ce măsură temele de discurs ale actorilor principali ai acestei campanii au fost preluate de populaţie, „la pachet” cu ataşamentul manifestat pentru şeful statului. Am remarcat, cu acest prilej, că Traian Băsescu şi-a bazat campania de comunicare atât pe definirea unui adversar comun (cei 322 de parlamentari din coaliţia transpartinică) cât şi pe supralicitarea unor posibile evoluţii pe scena politică în cazul în care populaţia nu îl va demite. Aşadar, Traian Băsescu nu a oferit doar un discurs critic la adresa adversarilor săi, cerând publicului să li se opună, ci a creat şi o dimensiune pozitivă, legată explicit de viitor.

De altfel, în asta constă probabil explicaţia acestei campanii electorale. Ea nu s-a purtat pe discutarea efectivă a motivelor pentru care s-a ajuns la suspendarea preşedintelui. Pe de o parte, adversarii lui Traian Băsescu au extins acuzaţiile la întreaga existenţă politică a preşedintelui, legându-se de aspecte din cele mai diverse din cariera sa recentă sau nu. Iar, pe de altă parte, Traian Băsescu a refuzat discuţia generalizatoare despre trecut, oferind în schimb un nou program de campanie, pentru viitor. Pe acest fond, dialogul nu a existat de fapt, impunându-se doar o discuţie despre legitimitatea politică a lui Traian Băsescu. Or, o astfel de discuţie nu poate da decât un singur câştigător – pe Traian Băsescu. Pornind de la acest avantaj de fond, preşedintele a supralicitat şi s-a descris în rolul de unic purtător al adevăratelor interese ale populaţiei, în condiţiile în care restul clasei politice acţionează doar pentru satisfacerea propriilor interese (nelegitime, în special de tip economic).

Revenind la datele de sondaj, respondenţilor le-a fost solicitat să adopte o poziţie faţă de diversele propuneri lansate de taberele combatate în campania pentru referendum, drept soluţii pentru îmbunătăţirea situaţiei din ţară. Au fost trecute în revistă propuneri privind:

–         necesitatea unei colaborări mai strânse între partide şi preşedinte,

–         participarea mai directă a cetăţenilor la guvernarea ţării, prin referendumuri,

–         necesitatea schimbării comportamentului politic al PSD,

–         nevoia de reformă în PNL (în special la nivelul conducerii),

–         scăderea numărului de parlamentari,

–         introducerea votului uninominal,

–         modificarea Constituţiei,

–         necesitatea creşterii puterii preşedintelui.

Tema asupra căreia populaţia a avut cele mai puţine reacţii (dovedindu-şi astfel inadecvarea în contextul referendumului) a fost legată de adoptarea legii lustraţiei, 51% dintre respondenţi neoferind un răspuns. Dintre cei rămaşi, cei mai mulţi (32%) cred că adoptarea acestui act normativ ar aduce o îmbunătăţire a situaţiei politice din ţară.

Tabel 1. Ratele de răspunsuri şi de aprobare a unor propuneri lansate în campania prilejuită de referendumul pentru demiterea preşedintelui

Tema Rata raspunsurilor Rata de aprobare
Scăderea numărului de parlamentari

91%

77%

Îmbunătăţirea colaborării dintre preşedinte şi partidele politice

95%

74%

Introducerea votului uninominal

84%

68%

Schimbări în comportamentul PSD

87%

49%

Schimbarea conducerii PNL

82%

39%

Creşterea puterii preşedintelui

84%

37%

Participarea cetăţenilor la guvernare prin intermediul referendumurilor

86%

36%

Modificarea Constituţiei

75%

42%

Adoptarea legii lustraţiei

49%

32%

Sursă: Sondajul POLIS 4, Data Media-Institutul PRO

Din tabelul de mai sus se poate observa că există mai multe categorii de răspunsuri, în funcţie de gradul în care respondenţii s-au pronunţat asupra acesteia şi de gradul de aderenţă la această problemă. De departe, temele care au cea mai mare popularitate în rândul populaţiei sunt cele referitoare la scăderea numărului de parlamentari, îmbunătăţirea colaborării dintre şeful statului şi partidele politice şi introducerea votului uninominal. Cea de a treia propunere se diferenţiază de cele precedente doar printr-o rată ceva mai scăzută a răspunsurilor, dar opinia majorităţii populaţiei este clar favorabilă schimbării sistemului de vot şi de distribuire a mandatelor.

Este interesant faptul că toate subiectele implică o îmbunătăţire a sistemului parlamentar autohton. S-a legitimat astfel o idee subtilă – aceea că Parlamentul (adică adversarul direct al lui Traian Băsescu, cel care l-a suspendat) este în prezent o instituţie cu probleme, care trebuie reformată. Implicit, se sugerează că, dacă Parlamentul a ajuns să emită astfel de decizii (precum cea de suspendare) cu siguranţă are nevoie de o schimbare. Or, acceptându-se această paradigmă, este foarte greu de reorientat discuţia spre analiza acuzaţiilor la adresa lui Traian Băsescu.

Aşadar, lupta cu sistemul ticăloşit (o temă din campania trecută) a fost reorientată. Şi refolosită. Nu a mai fost atacat guvernul, ci parlamentul. Nu există referiri la „corupţia” de dinainte de 2004, ci la „oligarhia” din prezent. Iar marele avantaj al lui Traian Băsescu este că această opţiune strategică nu a fost contestată şi, în consecinţă, s-a impus, fapt evidenţiat inclusiv de sondajul de opinie. O altă temă care s-a impus, dar care nu a fost suficient speculată în campanie, este aceea că este nevoie de o mai bună colaborare între preşedinte şi partidele politice. Tema tinde să fie receptată similar cu cea care l-a ajutat pe preşedinte să îşi mobilizeze propriul electorat. Dar, după cum s-a văzut la vot, adversarii preşedintelui au folosit mult mai puţin acest subiect. Această nevoie a colaborării între preşedinte şi partide a găsit susţinători, conform sondajului, atât printre adversarii preşedintelui (care promovau ideea că stilul politic al şeful statului, mai conflictual, se află la baza tensiunilor permanente de pe scena politică), dar şi printre aderenţii săi (aceştia pornind de la ideea că partidele ar fi vinovate de lipsa dialogului cu preşedintele).

Restul temelor promovate în campania pentru referendum nu au reuşit să atragă o majoritate absolută de susţinători, dar se împart, la rândul lor, în funcţie de majorităţile relative generate. Astfel de teme, susţinute de o majoritate relativă a respondenţilor, sunt credinţa că schimbarea comportamentului politic al PSD (cel care a iniţiat demersul suspendării şefului statului), dar şi modificarea Constituţiei (cea care a permis să se ajungă în acest blocaj) ar putea reprezenta soluţii pentru îmbunătăţirea situaţiei din ţară. Cele două pot fi însă tratate diferit, în măsura în care faţă de cea din urmă populaţia încă nu şi-a format o opinie clară. Astfel, 25% dintre respondenţi nu au putut să se pronunţe cu privire la modificarea Constituţiei, în vreme ce 33% nu cred că modificare legii supreme ar avea consecinţe directe asupra îmbunătăţirii situaţiei din ţară. Rezultă deci că există încă o proporţie semnificativă de indecişi cu privire la utilitatea acestui demers. Pe de altă parte, PSD pare că a fost sancţionat plecând atât de la situaţia creată prin suspendarea şefului statului, cât şi de la relativa nesiguranţă a acestuia în comunicarea politică din ultimii doi ani.

Altfel, s-au evidenţiat şi teme despre utilitatea pentru îmbunătăţirea situaţiei din ţară, la care majoritatea relativă a respondenţilor s-a pronunţat negativ: schimbarea conducerii PNL, participarea cetăţenilor la guvernare prin intermediul referendumurilor şi creşterea puterii preşedintelui. Prima temă, asupra căreia a insistat tabăra prezidenţială (şi care a constituit unul dintre subiectele de contestare a actualului executiv de către PD şi PLD, în perioada imediat premergătoare îndepărtării acestora de la guvernare) pare a fi una falsă. Ea nu este percepută ca o soluţie pentru electorat.

Se remarcă, de asemenea, că 47% dintre respondenţi nu cred că, prin sporirea puterilor preşedintelui, se poate îmbunătăţi situaţia din ţară. Şi asta în ciuda tuturor comentariilor apărute în presă, conform cărora preşedintele este îndreptăţit, în urma votului de la referendum, să lupte pentru creşterea propriei puteri sau influenţe.

O perspectivă specială este cea legată de propunerea lansată de şeful statului de a creşte implicarea cetăţenilor în luarea deciziilor importante prin organizarea mai frecventă a unor consultări de tip referendal. 50% dintre respondenţi nu văd utilitatea acestei metode de administrare a ţării. Procentul pare a fi oarecum surprinzător pentru modul în care s-a folosit această temă în campania electorală (s-a sugerat faptul că preşedintele este mai apropiat de dorinţele cetăţenilor, iar cea mai mare deschidere în acest sens ar fi putut fi apelul mult mai frecvent la referendumuri, una dintre puţinele metode pe care preşedintele le are în dorinţa de a se implica în luarea deciziilor executive), dar reflectă într-o bună măsură gradul de participare la referendumul din mai, în contextul în care subiectul central al acestuia ar fi fost de natură să mobilizeze o bună parte a electoratului.

În fine, puşi să aleagă între diverse variante de evoluţie a situaţiei politice în urma referendumului pentru ca „ţara să fie condusă mai bine”, respondenţii au optat în cea mai mare măsură pentru varianta promovată cel mai intens de şeful statului: organizarea de alegeri anticipate pentru Parlament (40%). A doua soluţie populară era, de asemenea, prezentă în discursurile preşedintelui: schimbarea majorităţii parlamentare, în jurul unui alt guvern (27%). Soluţia menţinerii Executivului în funcţie (în formula PNL-UDMR) a fost agreată de doar 18% dintre respondenţi, în vreme ce restul nu s-au pronunţat. Alegerea unor soluţii propuse de şeful statului dovedeşte fie prevalenţa discursului său asupra adversarilor politici, fie faptul că acesta s-a pliat mult mai bine pe dorinţele preexistente ale populaţiei. Şi mai dovedeşte că votul de la referendum i-a dat, în ochii electoratului, dreptul de a impune scenei politice o soluţie pe care el o consideră utilă.

În final, propunem o analiză factorială exploratorie, utilă pentru a putea identifica modul în care se grupează susţinătorii diverselor soluţii de îmbunătăţire a situaţiei din ţară, după referendum. Este vorba, în special, de soluţiile pe care le-a propus preşedintele Traian Băsescu. În urma acestei analize, observăm că se conturează în electorat trei grupuri, în funcţie de tipul soluţiilor pe care le favorizează:

  1. conflictualiştii
  2. instituţionalii
  3. prezidenţialiştii.

Conflictualiştii preferă opţiuni care afectează raporturile de putere din partide precum PNL sau PSD, precum şi scăderea numărului de parlamentari. I-am denumit conflictualişti, fiindcă la situaţia conflictuală din prezent propun soluţii care ar duce la noi elemente de conflict politic. Practic, ei favorizează destabilizarea celor care l-au atacat pe Traian Băsescu, ceea ce nu se poate numi neapărat drept soluţie constructivă.

Instituţionaliştii optează, mai degrabă, pentru soluţii legale, referitoare fie la modificarea Constituţiei, fie la introducerea legii lustraţiei sau a votului uninominal. Aceştia nu preferă alterarea relaţiilor de putere actuale, cât mai degrabă a regulilor după care acestea se desfăşoară.

Iar prezidenţialiştii sunt cei care caută soluţii care să se muleze direct pe Traian Băsescu. Respectiv – guvernarea prin referendumuri organizate de preşedinte sau creşterea puterii preşedintelui. Aceştia nu sunt interesaţi neapărat de ce se întâmplă cu celelalte partide, cât mai degrabă cu ce se poate face pentru creşterea influenţei şefului statului.

De remarcat faptul că soluţia îmbunătăţirii colaborării dintre preşedinte şi partidele politice se încadrează în două dimensiuni (prima şi ultima) şi, ţinând cont şi de popularitatea foarte crescută a acesteia rezultă că, de fapt, poate reprezenta o soluţie specială, care nu conduce la o politizare a dezbaterilor cu privire la tipul de soluţii viabile.

Tabel 2. Gruparea variabilelor referitoare la diversele soluţii, în trei factori. După reîntoarcerea lui Traian Băsescu în funcţia de preşedinte, sunt aşteptate unele schimbări în viaţa politică a ţării. Am să vă citesc o listă de posibile schimbări şi am să vă rog să-mi spuneţi despre fiecare dintre ele cât de mult credeţi că ar contribui la îmbunătăţirea situaţiei din ţară – foarte mult, destul de mult, destul de puţin, foarte puţin sau deloc?  

Rezultatele analizei factoriale

C1

Notă: Metodă de extracţie: Principal Component Analysis.  Metodă de rotaţie: Varimax with Kaiser Normalization. KMO = 0,760.

C2

Notă: Metodă de extracţie: Principal Component Analysis.  Rotation Method: Varimax with Kaiser Normalization. KMO – 0,736 şi variaţia eplicată 61,6%

C3

Notă: Metodă de extracţie: Principal Component Analysis.  Rotation Method: Varimax with Kaiser Normalization. KMO – 0,680, variaţia explicată…65,7%

Această analiză confirmă impresia conturată iniţial, respectiv aceea că populaţia s-a poziţionat, în special în perioada referendumului, aproape exclusiv prin raportare la Traian Băsescu. Taberele apărute, inclusiv la nivel electoral (nu doar la nivel politic) se axează pe poziţii pro sau contra preşedinte sau, mai mult, pro sau contra persoanei Traian Băsescu. Personalizarea opţiunilor politice în această perioadă este firească, iar rezultatul cercetării confirmă această ipoteză.

Schimbările produse după referendumul din primăvară confirmă, în mare parte, concluziile acestei analize. Scena politică românească este foarte personalizată, iar soluţiile de rezolvare a problemelor funcţionale cu care se confruntă sunt foarte mult legate de persoanele care le propun şi le susţin. Altfel spus, în România de astăzi nu există neapărat o discuţie principială privind soluţiile sale de evoluţie socială şi politică, ci mai degrabă discuţiile principiale se pliază pe diversele tabere politice existente. Liderii politici susţin unele sau altele dintre idei în funcţie de modul în care ele se pliază mai mult sau mai puţin pe propriile strategii. Această personalizare influenţează mult nu doar consecinţele referitoare la diversele teme de discuţie, ci chiar referitoare la clivajele sociale şi politice care pot apărea. În teoria politică, o prea puternică personalizare are ca efect scăderea instituţionalizării şi a forţei organizaţiilor. Rămâne de văzut în ce măsură acest efect va deveni unul foarte puternic şi în România, dat fiind că o astfel de evoluţie ar reprezenta, în perioada următoare, una din principalele slăbiciuni ale dezvoltării democratice româneşti post-1989 şi post-integrare.

 Anexe[5]: Extrase din sondajul DATA MEDIA

 EE

După reîntoarcerea lui Traian Băsescu în funcţia de preşedinte, sunt aşteptate unele schimbări în viaţa politică a ţării. Am să vă citesc o listă de posibile schimbări şi am să vă rog să-mi spuneţi despre fiecare dintre ele cât de mult credeţi că ar contribui la îmbunătăţirea situaţiei din ţară – foarte mult, destul de mult, destul de puţin, foarte puţin sau deloc? 

 DD

CC

CC

BB
AA


[1] Perioadele de interimat au fost după cum urmează: Ministerul Apărării: 12 septembrie – 25 octombrie 2006, SRI: 20 iulie – 6 octombrie 2006, SIE: 20 iulie – 4 octombrie 2006 şi din 24 aprilie 2007 până în prezent, Ministerul Afacerilor Externe: între 2 februarie şi 5 aprilie 2007, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie între 21 iulie şi 2 octombrie 2006.

[2] Un număr mare de ambasade importante – SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, au funcţionat fără ambasador timp de mai mult timp, în primele două cazuri fiind vorba despre absenţe mai lungi de un an.

[3] 51% vs 16% în moiembrie 2005, 48% vs 14% în mai 2006, 45% vs 14% în noiembrie 2006 şi 41% vs 13% în mai 2007, conform rezultatelor Barometrelor de Opinie Publică realizate de Fundaţia Soros România

[4] Studiul Polis 4 a fost realizat de Data Media la cererea Institutului Pro, în perioada 25-29 mai 2007, pe un eşantion de 1200 de persoane, marja de eroare fiind de ±2.7%.

[5] Observatie: Aceste anexe pot sau nu sa insoteasca articolul, in functie de spatiul existent. Absenta lor nu influenteaza major intelegerea concluziilor din articol. Ele sunt insa utile pentru cei care doresc sa verifice o parte din exlicatiile avansate. 

Persoane de interes:    Călin Popescu Tăriceanu    Ion Iliescu    Traian Basescu   

Administratorul