Rapiri IrakSuntem deja în a patra zi de criză.

Constatăm, în acest moment, că există doar două tipuri de acţiuni: cele ale puterii şi cele ale mass-media. Mass-media a avut două tipuri generale de atitudini: una de reflectare riguroasă a informaţiilor şi a interpretărilor existente şi o alta, mai puţin obiectivă, în care s-a insistat pe speculaţii foarte puţin verificate sau verificabile. Această din urmă atitudine a însemnat fie căutarea senzaţionalului cu orice preţ, fie acceptarea (conştientă sau nu) a jocului de protejare a puterii.

Cum s-a reacţionat până acum

Chiar şi structurile de presă care au avut tendinţa de a căuta senzaţionalul au început prin a prezenta informaţii neinterpretate, într-o manieră mai degrabă obiectivă. După fiecare prim moment, se schimba ceva şi se trecea la speculaţii.

–         După răpire, prima tendinţă a fost de a se face legătura cu vizita lui Băsescu în Irak şi cu declaraţiile sale războinice. Imediat după primele declaraţii ale puterii, s-a schimbat sensul interpretărilor şi s-au căutat detalii pe alte piste.

–         Imediat după declaraţia lui Mircea Geoană despre subiect, s-a încercat prezentarea normală a acestora, pe mai multe posturi, ca un gest făcut de un demnitar român într-o situaţie de forţă majoră. A doua zi, s-a lansat speculaţia scenariului făcut de sirianul Hayssam, pe site-ul revistapresei.ro, preluat apoi de foarte multe publicaţii.

–         După o primă tentativă de a se relata despre familiile celor trei şi despre viaţa lor personală (pentru umanizarea situaţiei, la fel cum se întâmpla oriunde în lume), s-a renunţat, iar referirile la cei trei s-au făcut în maniera unor “cazuri”.

Atitudinea autorităţilor

Remarcăm că scenariile în presă au apărut ca urmare a lipsei oricăror informaţii reale din partea autorităţilor. Subliniem că, până acum, autorităţile nu au adoptat poziţii oficiale clare.

Situaţia nu este determinată, probabil, de rea-voinţă din partea puterii.

Ci mai degrabă de incapacitate de reacţie pe moment şi de frică faţă de posibile reacţii negative de imagine în perspectivă.

Autorităţile par a nu şti ce răspundere au, ceea ce ridică semne de întrebare legate de competenţa lor.

Din lipsa de cunoaştere se ajunge la frica de a ieşi în faţă, cu declaraţii.

Remarcăm că, după patru zile de criză, nu au existat ieşiri publice ale purtătorilor de cuvânt ale ministerelor cu competenţe în domeniu (ministerul de externe, ministerul apărării, spre exemplu), deşi în astfel de situaţii aceasta este sarcina principală a departamentelor de comunicare.

Singurii care au făcut declaraţii au fost preşedintele Băsescu şi premierul Tăriceanu. Or, aceştia au adoptat formal paşi clari de strategie de criză.

Primul ministru adoptă constant o atitudine de negare, refuzând să accepte existenţa unei situaţii de răpire. Preşedintele acceptă răpirea, şi singurul lucru pe care îl spune este că autorităţile lucrează. Atât negarea, cât şi conlucrarea la găsirea unei soluţii reprezintă paşi standard. Specialiştii de la ministerul apărării, cei mai buni în situaţii de criză comunicaţională, au oferit probabil răspunsuri standard, care sunt acum puse în aplicare.

Pare destul de clar că statul vrea să îndepărteze de el responsabilitatea:

–       Nu se recunoaşte că e răpire

–       Se vorbeşte, dintr-o dată, de altă agendă (lansarea unor mesaje dure despre lupta împotriva corupţiei nu este întâmplătoare)

–       Se acceptă tacit tendinţa unor anumite structuri din presă de a se muta accentul pe PSD, partid care poate fi atacat uşor în prezent, de a vorbi despre oameni de afaceri arabi şi de redacţiile care şi-au trimis oameni nepregătiţi în Irak.

Toate reacţiile sugerează o stare de spirit: aceea că tuturor le este frică să spună ceva. Scena politică este într-o stare de paralizie aproape totală.

Nu reacţionează PSD (mesajele lor au fost doar de delimitare faţă de Hayssam, nu de contraatac la speculaţiile în care sunt implicaţi).

Nu reacţionează PRM, partid cunoscut pentru virulenţa mesajelor sale în subiecte naţionale.

Nu reacţionează puterea (sau o face pe liniile descrise mai sus). Remarcăm astfel că, de după amiaza de ieri şi până azi dimineaţă nu a mai avut loc nici o întâlnire a celulei de criză de la Cotroceni, deşi între timp au apărut elemente noi.

Este evident şocul unei situaţii total noi, necunoscute. De aceea, până la clarificarea situaţiei, poate fi remarcată măcar această paralizie (în mod normal, un stat combatant, aflat într-o coaliţie internaţională, ar fi trebuit să nu fie surprins de un astfel de scenariu şi ar fi trebuit să pară că ştie să reacţioneze; nu a făcut-o).

Un alt pas de strategie standard este şi lăsarea mass-media liberă, fără voci oficiale şi fără un fir oficial de comunicare. Această strategie este corectă până în momentul în care se remarcă lipsa vocii (momentul actual ar trebui să conducă la această imagine a absenţei vocii). Din frică şi incapacitate de reacţie, se încearcă abaterea atenţiei de la fondul subiectului.

Din această perspectivă, este foarte interesant că nimeni, de la nivel oficial, nu contrazice media. Indiferent de nivleul de speculaţii şi de validitatea acestora, ele nu sunt contrazise sau măcar temperate de autorităţi.

Atitudinea mass-media

Structuri din presă se afundă în tentaţia găsirii unor vinovaţi cerţi, în afara celor indicaţi de caz în sine. Există posturi de televiziune au căzut în capcana amplificării acestor speculaţii, mergându-se aproape în totalitate pe linii paralele cu o relatare standard a unui astfel de subiect.

Marele dezavantaj al acestei tendinţe este acela că firele deschise de presă nu sunt urmate de autorităţi (sirianul Hayssam nu a fost chemat de autorităţi pentru a da explicaţii sau pentru a se disculpa).

Aşa cum am spus, în presă au fost lansate deja trei linii de interpretare:

–         vina este a arabilor, pe linia Hayssam (scenariu infirmat chiar de declaraţiile jurnalistei răpite, care a declarat că nu s-a cerut nici o răscumpărare)

–         vina este a arabilor şi a PSD-ului

–         vina este a redacţiilor Prima şi România liberă, care i-au trimis pe jurnalişti fără asigurări

Această atitudine este conformă cu stilul reprezentanţilor puterii de a se raporta la probleme: se încearcă doar rezolvarea situaţiei la nivel imagologic (prin căutarea unor vinovaţi); nu se rezolvă situaţia celor trei jurnalişti şi nici nu se caută soluţii de rezolvare; singura soluţie este de a arăta că problema este în altă parte.

O altă problemă a presei este aceea că evită cu ostentaţie să se facă contactul cu dimensiunea umană a situaţiei.

Indiferent care sunt cauzele sau detaliile răpirii, până la dovada contrarie, cei trei se află într-o situaţie delicată.

Se ştie că, dacă se va realiza această umanizare a situaţiei, principalul vinovat pentru problema celor trei va fi statul. Prin urmare, se evită lansarea acestei tendinţe.

Atragem atenţia asupra unei capcane în care se poate cădea. Tendinţa de a se specula la nesfârşit pe marginea răpirii e uşor de impus românilor (cu efecte dezastruoase asupra credibilităţii prezenţei României în Irak, fără ca aceasta să fie măcar discutată serios):

–         Mai întâi, pentru că aceştia refuză ideea că am putea fi implicaţi în război (dacă se discută pe fond despre răpire, se acceptă situaţia conflictuală în care România e implicată); mai mult, se discută serios şi despre viitor, deoarece această răpire poate fi un prim pas dintr-o serie mai lungă şi mai dramatică;

–         Apoi, se refuză explicaţia simplă (pentru că e mai uşor să se caute explicaţii complicate). Românii sunt obişnuiţi să caute scenarii, evitând să se confrunte cu problema reală şi cu simplitatea pericolului (tendinţă existentă oriunde în lume).

Presa preferă să caute şi să legitimeze mesaje ale unor “specialişti” omniscienţi. Sunt invitaţi în studio oameni care spun mesaje şocante, în ciuda contraargumentelor care li se reamintesc (cazul lui Radu Tudor, care continuă să susţină că autorităţile nu au primit mesajul ce a ajuns la Hayssam, deşi e constant contrazis, e paradigmatic).

În acelaşi timp, există voci lucide, mult mai puţin spectaculoase, care sunt evitate, deşi avertizează că această răpire poate fi doar un prim pas dintr-o serie mult mai dramatică ce poate urma de acum înainte.

Pentru a-şi păstra obiectivitatea, structurile media ar trebui să pună mult mai mult sub semnul întrebării  mesajele şocante şi să insiste mai mult asupra fondului problemei (legat de prezenţa României în Irak şi pe un front care îşi arată, pentru prima dată, şi efectele negative).

Una dintre dificultăţi este aceea că se insistă pe caracterul atipicl al răpirii. Este falsă ideea unui singur tipic al răpirilor. Nu există un standard şi un protocol după care se comportă toate organizaţiile teroriste din Irak.

Este falsă ideea că există termene precise de solicitare a recompenselor sau de anunţare a pretenţiilor.

Precizăm că scopul principal al unei organizaţii teroriste este teroarea. Aceasta se poate obţine inclusiv prin tăcere; situaţia de confuzie de acum e, în ultimă instanţă, un succes al organizaţiilor teroriste răpitoare (şi face parte din arsenalul de mijloace teroriste la nivel mondial).

Inevitabil, se va ajunge la o scădere a încrederii în participarea la misiunea militară din Irak, dar şi a încrederii în guvern în sine. Acesta este un efect la care se ajunge indiferent dacă se acţionează cu succes sau nu.

În prezent, singurii care au un scop clar, bine definit (chiar dacă necunoscut) sunt teroriştii. Toţi ceilalţi, inclusiv autorităţile, se mulează pe ceea ce vor teroriştii. Prin urmare, lipsa de acţiune s-ar putea dovedi chiar neproductivă.

Ce poate urma

Există câteva scenarii, care ar trebui luate în considerare:

1. Se va confirma că răpirea a fost realizată de acea organizaţie teroristă nouă, radicală: “ANSAR AL SUNNA”; această organizaţie are un stil propriu, de a se răfui cu irakienii ce colaborează cu americanii; aceasta ar însemna o premieră, pentru că organizaţia nu a mai luat până acum ostatici, fapt ce ar justifica modul atipic de desfăşurare a răpirii; pasul următor ar fi acela că se va trece la discuţia dacă jurnaliştii scapă sau nu;

2. O altă variantă ar fi aceea în care vor reuşi negocierile lui Hayssam, fapt ce nu va folosi la nimic, deoarece acest demers e deja decredibilizat (barajul mediatic de până acum ar confirma că arabul i-a răscumpărat pe cei pe care tot el i-a răpit);

3. În fine, ultima variantă este aceea în care situaţia rămâne la nivelul din prezent, fără evoluţii majore; aceasta va conduce la escaladarea atitudinii presei de a căuta scenarii cu orice preţ, cu un efect imprevizibil asupra credibilităţii tuturor celor implicaţi (inclusiv a structurilor media care susţin aceste speculaţii).

© Sursă foto: mediafax.ro


Administratorul