Senatorul PSD Sorin Oprescu si-a exprimat, duminica, intr-o conferinta de presa, dorinta ca perioada discutiilor despre elemente corupte in partid sa fie depasita, el apreciind, totodata, ca PSD nu este un partid de „hoti”, „derbedei” si „golani”.
„Probabil domnul presedinte are o lista cu coruptii din partid. De-a lungul timpului, multe acuzatii ce planau asupra unor lideri ai PSD au ramas scrise doar pe hartie, anchetele au scos oamenii respectivi din cauza, iar unele nici macar nu au inceput. Probabil ca aici presedintele Geoana va avea o problema in a intocmi aceasta lista”, a spus Oprescu. El a precizat ca organismul care trebuie sa dea „o rezolvare foarte clara” a problemei coruptiei din PSD, care afecteaza imaginea partidului, este Comisia de Integritate Morala.
Mesajul adresat de Sorin Oprescu lui Mircea Geoană este semnificativ pentru starea de spirit actuală din PSD. El pune în evidenţă mai multe aspecte ale acestei stări:
– tendinţa de activare în planul exprimării publice a vocilor din zona Iliescu, implicit contestatare la adresa noii conduceri a partidului; fenomenul a fost anunţat şi prin apariţiile recente ale lui Mădălin Voicu şi aceluiaşi Oprescu
– replierea partidului, în faţa dublei ameninţări reprezentate de anchetele declanşate de actuala putere şi intenţiile reformiste anunţate de Mircea Geoană
În fapt, marea dificultate cu care se confruntă Geoană în abordarea discursului său reformist rezidă tocmai în asocierea dintre acesta şi ofensiva anti-PSD a puterii. Acuzând corupţia din PSD simultan cu o acţiune similară a adversarilor aflaţi la putere, Mircea Geoană se expune direct asocierii cu aceştia. Prin faptul că susţine o idee care este, mai mult sau mai puţin, identică, el devine la rândul său inamic al partidului. Evident, este vorba despre acea zonă a activului de partid şi, mai ales, a liderilor care s-au manifestat în perioada fostei guvernări.
Dacă noul preşedinte şi-ar fi lansat iniţiativa la un alt moment (de exemplu, imediat după alegerea sa în funcţie, când coaliţia nu era preocuaptă de activităţile social-democraţilor), ea ar fi putut fi cel puţin acceptabilă pentru mare parte din PSD, deoarece nimeni nu ar fi perceput-o ca ameninţare directă sau ca potenţial pericol, ci ca pe un mijloc de a îmbunătăţi imaginea PSD şi comunicarea sa cu electoratul. În acest fel, PSD ar fi putut iniţia o tranziţie lentă către un discurs schimbat.
Lansând acceste idei astăzi, concomitent cu nevoia recredibilizării justiţiei, care caută nume sonore şi cazuri de impact public pentru a le cerceta, Mircea Geoană este în situaţia de a fi perceput ca un agresor. Iar aceasta se întâmplă chiar în perioada în care el resimte necesitatea de a câştiga susţinere internă şi de a obţine dominaţia asupra structurii de partid.
Mai mult, principalul său adversar în partid, Adrian Năstase, are acum oportunitatea de a veni cu un mesaj de solidaritate internă, el nefiind condiţionat de exigenţele de imagine cu care se confruntă Geoană şi nici de atributul de “corp străin” al acestuia, putând prelua uşor rolul de protector al partidului faţă de agresiunile interne sau externe.
În faţa reacţiei – deja notabile – a partidului vis-a-vis de ofensiva lui Geoană, acesta se va vedea nevoit să accepte o strategie radicală: fie să meargă până la capăt cu mesajul său reformist, acuzând corupţia din PSD (cu succes la un segment considerabil de populaţie, dar cu efecte devastatoare pentru popularitatea sa internă), fie să renunţe la discursul său, cedând în faţa presiunilor din interior (pierzând la capitolul credibilitate, şi cu rezultate ambigue din perspectiva susţinerii în cadrul partidului).
Poziţia exprimată de Sorin Oprescu pune în evidenţă un alt fenomen interesant care se manifestă în cadrul clasei politice româneşti: tendinţa ca, şi în cadrul puterii, şi în cadrul principalului partid de opoziţie, să existe şi să se manifeste public structuri paralele de tip putere-opoziţie. Astfel, în interiorul actualei guvernări, se conturează tot mai clar un rol de factor de opoziţie asumat de preşedintele Traian Băsescu, clar punctat cu ocazia ultimului său discurs televizat. Iată însă că şi în interiorul PSD încep să se manifeste în paralel atât vocea oficială a preşedintelui ales, Mircea Geoană, cât şi vocile contestatare ale adversarilor acestuia.
Dincolo de a fi un simptom al manifestării de tip democratic, firească la nivelul oricărui organism creat şi funcţional într-o societatea democratică, această tendinţă este rezultatul luptei pentru putere care se poartă continuu, independent de ciclurile electorale şi de nevoia de funcţionare normală a societăţii. Indiferent de cauzele diferite care o determină (nevoia permanentă de conservare a propriei credibilităţi, la Traian Băsescu; procesul nefiresc în urma căruia a ajuns Mircea Geoană preşedinte de partid, obţinând doar dominaţia formală, nu şi autoritatea reală, fără de care nu îşi poate exercita complet şi plenar atribuţiile), această tendinţă este una nocivă pentru evoluţia societăţii româneşti.
Această stare de permanentă contestare a rezultatelor unor alegeri (oricare ar fi ele), acest ‘revoluţionarism” care tinde să devi n ă normalitate nu face decât să împiedice dezvoltarea şi consolidarea instituţiilor şi reflexelor de tip democratic la nivel societal.
