Înainte de a începe această analiză, vom descrie, în câteva cuvinte, societatea dezirabilă din punctul de vedere al principiilor teoretizate ale statului de drept.
Într-un regim al libertăţii, sfera liberă a individului include toate acţiunile care nu sunt limitate explicit printr-o regulă generală. Altfel spus, elementul principal care derivă din principiile statului de drept este cel al prezumţiei de nevinovăţie.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la articolul 11 afirmă că “Orice persoană acuzată într-un proces penal are dreptul de a fi prezumată ca nevinovată până când vinovăţia a fost dovedită conform legii într-un proces public, în care are toate garanţiile că poate să îşi exercite apărarea”
Credinţa în statul de drept şi ideea respectării legilor şi a sistemului de justiţie sunt două elemente care merg mână în mână şi care nu funcţionează una fără cealalată. Altfel spus, o societate[1] e legitimă să ceară respectarea legilor şi pedepsirea unor acte considerate ilegale doar atunci când ea însăşi are credinţă în statul de drept şi îi respectă principiile.
Puţine sisteme de drept au inclusă, principial, prezumţia de nevinovăţie. De foarte multe ori, practica a dovedit existenţa unei prezumţii de vinovăţie, atât în ceea ce priveşte comportamentul justiţiei, cât şi al autorităţilor statului. Trebuie remarcat însă că această atitudine se extinde dincolo de actul de justiţie, în întreaga sferă publică. Recentele evoluţii ale vieţii politice româneşti oferă dovezi foarte clare ale acestei stări de fapt.
La nivel concret, în justiţie, au existat şi există măsuri care indică (fie şi doar la nivel teoretic) existenţa unei prezumţii de vinovăţie:
– reţinerea pe perioade lungi, fără justificare şi fără să existe sentinţe clare ale justiţiei (fapt ce indică o pedeapsă în sine pentru cel în cauză); România a încercat să rezolve o parte din aceste probleme prin eliminarea arbitrariului din reţinerile procurorilor, dar încă mai sunt multe lucruri de avut în vedere;
– pot exista atitudini negative pe baza unor caracteristici socio-demografice ale celor implicaţi (atitudinea rasistă faţă de ţigani în România este doar un exemplu); prezumţia de vinovăţie se extinde (şi acesta este elementul cel mai complicat) şi la nivelul comportamentului social (prin ideea că majoritatea se consideră superioară şi tratează condescendent minoritatea, pe care o suspectează constant de ilegalităţi; în acest caz, nu ne referim doar la majoritatea etnică, ci la toate categoriile de majorităţi care se constituie la un moment dat în societate, inclusiv majoritatea politică;
– în justiţie, e posibil ca doar anumite categorii de persoane să aibă credibilitate (spre exemplu, tinde a avea prevalenţă părerea poliţiştilor sau a reprezentanţilor statului, chiar dacă aceştia pot avea interes personal să modifice datele în cauză); elementul de credibilitate se extinde şi la nivel social şi, în acest caz, se ajunge să conteze mai mult nivelul de credibilitate decât o dispută pe argumente în sine (spre exemplu, disputa dintre preşedinte şi premier din prezent este judecată de presă, societatea civilă şi opinia publică în special prin prisma imaginii celor doi şi mai puţin prin prisma argumentelor pe care le invocă); din această cauză, se ajunge la o denaturare a sistemului democratic, astfel încât funcţionarea acestuia să depindă doar de capacitatea de a crea şi de a susţine imagine credibilă;
– în fine, tratamentul abuziv al autorităţilor statului faţă de orice suspecţi derivă dintr-o tradiţie mult mai veche decât se poate considera la prima vedere (spre exemplu, structurile religioase apelau la tortură în Evul Mediu pentru a determina “recunoaşterea comiterii de infracţiuni”); acest tip de comportament s-a regăsit şi în perioadele autoritariste şi au impus, la nivelul mentalităţilor un pattern comportamental în care elementul de bază este prezumţia de vinovăţie.
Extinderea prezumţiei de vinovăţie la nivelul societăţii este pericolul cel mai mare (dacă ea s-ar limita doar la spaţiul juridic, s-ar putea spera că presiunea societăţii va conduce la rezolvarea acestui deficit).
În Occident, există coduri de etică (ale jurnaliştilor, spre exemplu) prin care se interzice referirea la suspecţii din diverse zone ca fiind vinovaţi fără dubii.
Vinovăţia trebuie probată de justiţie şi nu de către presă, iar ignorarea acestui fapt conduce la probleme majore la toate nivelurile. Spre exemplu, eşecurile majore ale justiţiei româneşti din ultima perioadă (succesiunea spectaculoasă de eliberări după prime tentative de arestare, din cauza absenţei unor dovezi suficiente) sunt accentuate şi de tendinţa presei (precum şi a unei părţi din clasa politică) de a considera că începerea urmăririi penale înseamnă, de fapt, vinovăţie.
După ce un caz care, în urma unei începeri a urmăririi penale, a fost prezentat ca vinovăţie sigură (cu toate consecinţele sale politice şi de imagine), evoluează către eliberare pe baza absenţei probelor, este foarte greu de acceptat o schimbare în etichetarea valorică a celui anchetat. Prin urmare, nu a greşit presa când a calificat un urmărit penal ca fiind vinovat, ci a greşit justiţia (procuratura, de fapt) atunci când nu a ştiut să identifice probe certe.
Precizăm din start că nu facem judecăţi de valoare privind cazurile concrete luate în discuţie de justiţie în acest an, ci doar exprimăm un punct de vedere principial. E foarte posibil ca procuratura să acţioneze, în majoritatea cazurilor, ineficient şi să nu ştie să administreze probe. De asemenea, e foarte posibil ca cei anchetaţi să fie vinovaţi. Trebuie înţeles însă că acest tip de abordare, permanentizat în societatea românească în ultimii ani, este profund periculos. El permite abuzuri (spre exemplu, eludarea căilor legale pentru pedepsirea unei persoane considerată aprioric vinovată), precum şi permanentizarea unei stări de continuă neîncredere în societate (axată nu pe dovezi, ci pe circumstanţe de imagine; altfel spus, dacă un personaj public nu reuşeşte să îşi creeze un scut de imagine suficient de puternic, atunci nu poate avea şanse să surpavieţuiască politic în urma unui atac de presă, în care este considerat vinovat).
Prezumţia de nevinovăţie se leagă foarte mult şi de ideea necesităţii probatoriului. Într-un sistem democratic, vinovăţia este cea care trebuie probată, şi nu nevinovăţia (spre deosebire de sistemul comunist; reamintim un exemplu din perioada de dinainte de 1989, când legea ilicitului forţa populaţia să dea dovezi pentru a justifica veniturile proprii – o atitudine încă întâlnită şi în prezent, dar care reflectă doar o perpetuare a unei mentalităţi periculoase)[2].
Eforturile de reformare a justiţiei trebuie axate în special pe eficientizarea sistemului (astfel încât identificarea de probe în cazuri suspecte să se realizeze mult mai bine), şi nu pe transformarea justiţiei într-o activitate arbitrară (dependentă de stimulii care apar în presă).
Un efect direct al denaturării sensului justiţiei este scăderea încrederii în instituţiile statului (fapt care conduce şi la scăderea încrederii în general în societate). Or, o societate care se doreşte a fi deschisă, democratică şi capitalistă nu poate funcţiona fără încredere, ca liant social. Capitalul social al unei ţări indică potenţialul acesteia de a genera atât instituţii politice puternice şi credibile, precum şi dezvoltare economică şi bunăstare. În cazul României, acest capital social este foarte scăzut.
O societate care aspiră la statutul de ţară democratică, ce funcţionează pe baza statului de drept, este obligată să ţină cont de libertăţile individuale şi de respectarea acestora. De multe ori, în societăţile proaspăt ieşite din comunism (dar, mai recent, şi în state occidentale afectate de pericolul terorismului), se forţează o prevalenţă a interesului public în faţa interesului individual.
Evident, efectul principal este scăderea libertăţii individuale, câtă vreme interesul public nu există în sine, ci este definit de către puterea politică[3].
În situaţiile în care puterea politică este îndepărtată din ce în ce mai evident de societatea pe care vrea să o reprezinte, pretenţia sa de a defini interesul public nu mai este legitimă.
[1] Prin societate poate fi inteleasa fie opinia publica, fie institutii mai specifice ale societatii (partidele politice, guvernul, ministerul de justitie, mass-media, societatea civila etc).
[2] In ultimul an, inainte si dupa alegeri, s-a vorbit foarte mult de extinderea obligativitatii de a face declaratii de avere la nivelul intregii populatii. O astfel de masura e justificata in cazul persoanelor care ocupa functii publice (si la nivelul familiilor lor), dar nu si in cazul cetatenilor obisnuiti.
[3] Fara a se tine cont de conditiile definirii acestei prevalente ca exceptie si pe baza unor reguli foarte strict trasate.
