Maniera în care actualul preşedinte al ţării înţelege să îşi exercite atribuţiile şi să interacţioneze cu celelalte instituţii ale statului a stârnit numeroase comentarii şi controverse. Atitudinea şi luările de poziţie ale lui Traian Băsescu în legătură cu forul legislativ şi faţă de activitatea concretă a parlamentarilor, raporturile sale cu guvernul şi cu primul-ministru sau poziţionarea în raport cu activitatea justiţiei (a judecătorilor şi a procurorilor) au dat sens expresiei de „preşedinte jucător”. Dacă la toate acestea se adaugă şi disputele (dintre liberali şi şeful statului) pe marginea legilor privind siguranţa naţională, precum şi ideea creării unui puternic partid prezidenţial, imaginea de preşedinte care doreşte o concentrare cât mai mare a puterii în zona sa de influenţă (aceea a serviciilor secrete) devine una reală, iar mesajele ce marşează pe această direcţie îşi sporesc credibilitatea[1].
Dincolo însă de exploatarea la nivel imagologic şi electoral (atât de către preşedinte, cât şi de adversarii politici ai acestuia) a modului în care Traian Băsescu îşi exercită mandatul, stilul politic prezidenţial, precum şi dorinţa acestuia de a avea un rol activ pe scena politică sunt determinate de logica de funcţionare a regimului politic specific României. Intenţia, mai mult sau mai puţin ascunsă, de a domina executivul (realizarea unui partid prezidenţial, adică a unei majorităţi parlamentare stabile fidele preşedintelui, fiind doar un mijloc în această ecuaţie) nu este neapărat rezultatul unui impuls personal şi egoist de factură autoritară, o manifestare a unui libido dominandi, ci este un răspuns firesc pe care arhitectura instituţională consacrată de Constituţie îl determină la nivel atitudinal şi comportamental[2]. De altfel, toţi preşedinţii postcomunişti au avut relaţii de natură conflictuală cu premierii şi au iniţiat acţiuni, unele aflate chiar la limita legii fundamentale, prin care au urmărit să instituie un tip de ierarhie, bazată pe raporturi de subordonare informală (a primului-ministru faţă de şeful statului).
Structura politică a parlamentului, reflectată la nivelul cabinetului, accentuează sau estompează astfel de manifestări. Altfel spus, puterea reală de care se bucură preşedintele depinde nu doar de regulile formale (dimensiunea juridică) care stabilesc raporturile instituţionale aşa cum sunt ele consfinţite de Constituţie, ci şi de aspecte de natură politică (dimensiunea politică): modul în care preşedintele (sau primul-ministru) reuşeşte să speculeze şi să folosească în favoarea sa distribuţia politică rezultată în urma votului popular (majoritatea parlamentară, tipul acesteia – mono sau multicoloră – şi raporturile putere/opoziţie).
Statutul Preşedintelui României în cadrul sistemului politic este unul controversat, în primul rând datorită echilibrului ambiguu pe care specificul regimului politic semi-prezidenţial autohton îl introduce între puterile statului. Dincolo de atribuţiile cu caracter simbolic, proprii oricărui şef de stat, Constituţia conferă preşedintelui o poziţie distinctă, dar nu superioară, în raport cu celelalte autorităţi. Aceasta este rezultatul rolului de mediator între puterile statului, rol exercitat în virtutea legitimităţii directe pe care o are. De altfel, votul popular este singura caracteristică specifică regimurilor prezidenţiale, toate celelalte atribuţii, care descriu şi definesc raporturile preşedinte-parlament şi preşedinte-guvern, fiind similare unui şef de stat dintr-o republică parlamentară.
Astfel, în raport cu parlamentul, cea mai importantă prerogativă prezidenţială este aceea a posibilităţii de a dizolva forul legislativ. Conform articolului 89 preşedintele poate să dizolve parlamentul, după consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formare guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare, cu condiţia respingerii a cel puţin două solicitări de investitură. Deşi această prevedere acordă o importanţă deosebită preşedintelui, în realitate, condiţiile impuse de textul constituţional fac aproape imposibilă exercitarea acestei prerogative de către preşedinte.
În ceea ce priveşte raportul preşedintelui cu guvernul, în baza articolului 85, şeful statului desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, numeşte guvernul pe baza votului de încredere acordat de parlament, revocă şi numeşte, la propunerea premierului, pe unii membri ai cabinetului. De menţionat totuşi că, în procesul de desemnare a candidatului pentru funcţia de prim-ministru, preşedintele trebuie să ţină cont de raportul de forţe la nivel politic existent în parlament. Acesta trebuie să se consulte cu partidul care deţine majoritatea absolută a mandatelor parlamentare sau, dacă nu există o astfel de majoritate, consultarea se face cu toate partidele reprezentate în forul legislativ. Faptul că guvernul răspunde politic numai în faţa parlamentului, singura autoritate care îi acordă şi care îi poate retrage încrederea, precum şi precum şi interzicerea expresă ca preşedintele să-l poată revoca pe primul-ministru, confirmă rolul central al parlamentului. O altă prerogativă importantă a preşedintelui vizează posibilitatea acestuia de a participa la şedinţele guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional (art.87). În acest caz preşedintele prezidează şedinţele guvernului, dar nu devine premier în acţiune.
Toate aceste prevederi constituţionale, care definesc dimensiunea juridică a regimului politic, descriu mai degrabă un regim de tip parlamentar a cărui tentă prezidenţială este dată doar de legitimitatea directă a preşedintelui. Este adevărat că formula de mijloc propusă de regimurile mixte nu poate găsi niciodată un echilibru perfect între parlamentarism şi prezidenţialism. În consecinţă, balanţa puterii înclină de fiecare dată, mai mult sau mai puţin, în favoarea unuia sau altuia dintre cele două regimuri politice. Cazul românesc se apropie foarte mult de modelul parlamentar, fără însă să se suprapună perfect peste acesta. În acest context, dorinţa preşedintelui Băsescu de a fi un actor politic implicat este privată de mijloacele juridice necesare punerii ei în practică. Şeful statului nu dispune de atribuţii şi prerogative prin care să se impună în faţa guvernului sau a parlamentului, lovindu-se de acest zid normativ.
De aceea, în lipsa unei revizuiri a actului fundamental care să modifice raporturile dintre autorităţile statului, singura cale prin care preşedintele poate domina, nu doar la nivel imagologic, scena politică constă în specularea dimensiunii politice a regimului semi-prezidenţial. Mecanismul politic esenţial al unui astfel de regim este următorul: când majoritatea parlamentară şi preşedintele sunt de aceeaşi orientare politică, iar influenţa şi autoritatea acestuia sunt recunoscute şi necontestate la nivelul majorităţii, atunci preşedintele poate juca un rol central, foarte important, putând să domine atât guvernul, cât şi parlamentul; dacă însă majoritatea parlamentară are o orientare politică opusă preşedintelui sau este una eterogenă din acest punct de vedere, atunci rolul preşedintelui se rezumă la prerogativele sale constituţionale, caz în care influenţa premierului se accentuează. Acesta devine şeful real al executivului[3]. Aşa cum spuneam anterior, o eventuală intenţie a preşedintelui de a forma o majoritate parlamentară favorabilă (aşa-numitul „partid prezidenţial”) are o explicaţie firească, fiind generată de acest mecanism politic de funcţionare a regimului semi-prezidenţial. Doar o majoritate prezidenţială în forul legislativ îi conferă şefului statului o poziţie dominată în raport cu primul-ministru. Şi din acest punct de vedere actuala conjunctură politică îi este defavorabilă lui Traian Băsescu. Acest lucru nu face decât să potenţeze acţiunile preşedintelui în raport cu premierul sau cu parlamentului şi să împingă statutul de „preşedinte jucător” la limita legii.
[1] Preşedintele Băsescu nu a reuşit încă să explice în ce măsură sporirea atribuţiilor sale, în domeniul serviciilor secrete de exemplu, îl poate sprijini în a se manifesta ca “preşedinte jucător” în favoarea şi în interesul cetăţenilor.
[2] Evident, personalitatea şi trăsăturile de caracter ale celui ce exercită la un moment dat această funcţie publică nu pot fi ignorate, ele punându-şi amprenta asupra stilului şi asupra modului de interpretare a legii. Ele pot oferi o viziune aparte despre natura regimului politic şi asupra tipului de relaţii pe care preşedintele le poate avea cu celelalte instituţii.
[3] Este adevărat că, în actualul context politic, nici premierul Tăriceanu nu se poate manifesta de fiecare dată ca autentic şef al executivului. Structura multipartidistă a cabinetului impune anumite limite, dar în cazul românesc acestea sunt mai degrabă rezultatul relaţiilor, mai mult sau mai puţin conflictuale, dintre partidele componente. Contează foarte mult omogenitatea coaliţiei şi resorturile care stau la baza ei. Dar toată această situaţie nu face decât să relativizeze şi mai mult influenţa şi dominaţia preşedintelui asupra guvernului.
