Săptămâna trecută a avut loc acţiunea prin care demnitarii şi-au actualizat declaraţiile de avere. În general, un astfel de moment generează interes mediatic, tema fiind folosită în lupta directă dintre putere şi opoziţie.
Mecanismul declarării averilor a fost, prima dată, pus în aplicare în timpul mandatului trecut, ca urmare a reformelor iniţiate de ministrul Cristian Diaconescu. Atunci, liderii opoziţiei au acuzat dur puterea pentru averile declarate, caracterizate drept simbol al corupţiei şi al imoralităţii. Şi presa a contribuit la negativarea PSD, partid care avea printre cei mai mulţi lideri bogaţi şi foarte bogaţi.
Impresia polarizată s-a schimbat la acest început de an, de această dată imaginea generală fiind cea a unei clase politice unitare, fără diferenţieri între cei aflaţi la putere şi cei din opoziţie. S-au mărit averile la toate nivelurile, atât la putere cât şi în opoziţie, iar presa nu a mai tratat tema unilateral. Mediatizarea negativă a noilor declaraţii de avere arată că şi reprezentanţii noii puteri sunt vulnerabili la acest subiect. Modul în care presa reflectă tema arată riscul ca liderii actualei puteri să fie asociaţi, la nivel de imagine, cu liderii fostei puteri. Mediatizarea elimină diferenţa specifică (dată de moralitate) cu care noua putere s-a legitimat şi se conturează un portret al imoralităţii globale.
Noul val de informaţii a dus la o ofensivă generalizată împotriva clasei politice, având ca ţintă prosperitatea constant crescândă a acesteia. Atacul a fost făcut pe baza unor prejudecăţi adânc înrădăcinate în rândul opiniei publice, conform cărora acumularea de avere este semn fie al ilegalităţii, fie al imoralităţii. Raportarea s-a făcut la anul 2005, an în care s-au înregistrat două fenomene simultane:
– majoritatea demnitarilor (parlamentari, miniştri, preşedinte) s-au îmbogăţit – în multe cazuri, peste nivelul indemnizaţiilor oficiale primite;
– ritmul de creştere economică s-a încetinit, iar problemele sociale au reînceput să apară la nivelul populaţiei (altfel spus, populaţia începe să resimtă probleme, în condiţiile în care economia nu mai pare suficient de capabilă să continue actualul ritm de creştere).
Situaţia complicată este, în prezent, în zona puterii, din mai multe motive. PSD era oricum perceput drept un partid al îmbogăţiţilor şi nu avea încă pretenţia de a-şi fi eliminat problemele; noile informaţii reactivează, în acest caz, un clişeu, fără a aduce cu adevărat ceva nou la nivelul percepţiei publice a acestui partid; de aceea, acuzaţiile nu reprezintă cu adevărat un pericol pentru cel mai mare partid din România.
De celalaltă parte, în ciuda eforturilor periodice ale lui Traian Băsescu de a arunca suspiciuni asupra guvernului, actuala putere a fost mai degrabă ferită de acuzaţii şi scandaluri de acest tip. Cu această ocazie însă, sunt revigorate două reprezentări periculoase: averea (în creştere) a premierului Tăriceanu, precum şi (mai neaşteptat şi mai incoerent cu imaginea personajului) manevrele dubioase de îmbogăţire ale preşedintelui Băsescu. Iar aceste situaţii nu sunt marginale (relativ mulţi politicieni din zona actualei puteri “beneficiind” de prezentări defavorabile în media legate de propriile averi).
Modul în care acest subiect a fost prezentat opiniei publice arată o atitudine diferenţiată, în funcţie de importanţa persoanei vizate:
– Atenţia specială acordată celor mai importanţi oameni din stat: Traian Băsescu (împreună cu cazul său de îmbogăţire, pe baza relaţiilor cu fratele său şi cu un finanţator de campanie), Călin Popescu Tăriceanu (care a obţinut o sumă spectaculoasă ca urmare a vânzării unei singure acţiuni) şi Adrian Năstase (care a beneficiat de o moştenire suprinzătoare şi controversată)
– Tratarea globală a tuturor celorlaţi politicieni, negativaţi ca urmare a propriilor lor situaţii financiare mai bune si ca urmare a apartenentei lor politice la putere sau opozitie.
Remarcăm caracterul iraţional al acuzaţiilor formulate în presă. Aceasta înseamnă absenţa dovezilor, a acuzaţiilor explicite şi a demonstraţiilor prin care să se arate cert că există o problemă legală în legătură cu situaţia demnitarilor. Zona asupra căreia se acţionează este strict cea emoţională (e accentuată emoţia şi nu calculul raţional; pe acest fond, se utilizează prejudecăţile şi simţul comun pentru a se negativa îmbogăţirea demnitarilor).
VIZIBILITATEA TEMEI
La nivelul opiniei publice, subiectul nu este extrem de vizibil. Chiar dacă unele ziare au dedicat anchete pe marginea sa, chiar dacă au existat ştiri televizate în momentul actualizării declaraţiilor de avere, chiar dacă ziarele au indus anumite semne de întrebare, tema în sine nu s-a impus ca una din cele mai vizibile şi importante componente ale agendei publice. Pentru opinia publică, deşi ne aflăm într-un moment relativ sărac în teme publice, sunt şi alte subiecte care pot conta mai mult (blocajul de pe Valea Oltului, gripa aviară, criza din sănătate, finalul sărbătorilor de iarnă etc). Acest lucru spune ceva despre disponibilitatea tot mai scăzută a opiniei publice de a aborda subiecte legate de corupţie (această disponibilitate este evidenţiată din ce în ce mai mult de sondajele de opinie, care arată o reorientare a preocupărilor către temele sociale şi strict economice). Cu toate acestea, politicienii sunt jenaţi de dezvăluiri şi se comportă ca şi cum temele ar fi esenţiale pe agenda publică. De asemenea, jurnaliştii tratează în continuare aceste subiecte ca teme de impact, apte de a face prima pagină.
VARIANTE DE REACTIE
În prezent, un scandal care vizează averea unui politician este întreţinut în special de efortul acestuia de a se dezvinovăţi. De fiecare dată când apar asemenea situaţii, există două reacţii generale: se încearcă fie depăşirea subiectului prin explicaţii clare şi complete, fie depăşirea sa prin oferirea altor subiecte şi tratarea acuzaţiei într-o manieră fugară.
Avem, pe de o parte, reacţii de tipul celor adoptate constant de Traian Băsescu, prin care acesta încearcă să abordeze doar sporadic şi marginal acuzaţiile şi preferă să se orienteze către alte teme (astfel încât cazul să dispară treptat din atenţia opiniei publice, ca urmare a lipsei de interes manifestat însuşi de cel vizat).
Şi, pe de altă parte, există reacţii în care se vrea clarificarea frontală a acuzaţiilor, în speranţa anulării unor implicaţii care, lăsate libere, afectează dur credibilitatea. Această a doua variantă, deşi mai riscantă, e mai eficientă pe termen mediu (comparativ, prima variantă conţine riscul reactivării vulnerabilităţilor de câte ori un adversar sau un jurnalist doreşte acest lucru). Traian Băsescu are o situaţie specială, pentru că el pare, cel puţin pentru moment, capabil să se ferească de efectele negative ale acuzaţiilor legate de avere câtă vreme oferă alte teme (politice) mai grave de interes şi limitează tentaţia publicului de a-l judeca doar prin prisma cazului în speţă.
CINE POATE CASTIGA IN PREZENT
Actorii excluşi din aceste dispute – respectiv cei care nu sunt vizaţi de asemenea acuzaţii – au cel mai mult de câştigat. Ei sunt feriţi de speculaţiile privitoare la dobândirea suspectă a averii şi pot sta pe margine şi se pot transforma în acuzatori, dacă ecuaţia politică favorizează o astfel de intervenţie. Printre personajele de acest tip se numără în prezent şi unele cu cote bune de încredere în sondajele de opinie – Theodor Stolojan şi Mona Muscă (din zona de influenţă a PNL) sau Mircea Geoană şi Ion Iliescu (din PSD). Şansa lor este aceea de a folosi acuzaţiile legate de adversarii lor politici pentru a-şi întări propriile poziţii politice.
PREZUMTIA DE VINOVATIE
Elementul care a contat cel mai mult a fost existenţa unei prezumţii de vinovăţie pentru cei îmbogăţiţi. E suficient ca media să ofere informaţii despre creşterea averii demnitarilor, pentru ca aceştia să fie negativaţi şi decredibilizaţi. În context, şi tentativele de dezvinovăţire sunt periculoase, pentru că îi transformă pe cei în cauză în personaje defensive (deci, oarecum vinovate). Ofensiva mediatică este susţinută şi prin reacţiile politicienilor. În cazul chestiunilor legate de averile politicienilor, veridicitatea explicaţiilor, autenticitatea datelor oferite publicului precum şi modul în care acesta le receptează, dacă le validează sau nu, sunt variabile dificil de controlat.
În aceeaşi măsură în care corectitudinea datelor făcute publice de oamenii politici cu privire la propriile acumulări materiale nu poate fi verificată total din cauza lipsei unor mecanisme de control funcţionale la acest nivel, nici percepţia populaţiei în legătură cu această corectitudine nu este reglabilă sau anticipabilă prin mecanisme predictibile.
Influenţată de discursul global al mass-media şi al formatorilor de opinie legat de corupţia generalizată şi lipsa cronică de onestitate a clasei politice, dar şi marcată de scandalurile periodice care confirmă părţi ale acestei teorii, populaţia nu are de ce să creadă în varianta corectitudinii, chiar în cazul în care aceasta este demonstrată cu probe şi argumente credibile. Prezumţia de vinovăţie este universală, iar până şi cele mai infailibile dovezi pot fi suspectate de a fi fost fabricate sau manevrate necinstit.
Acest mecanism ajunge să se transforme într-o capcană imensă pentru politicieni, erodând continuu credibilitatea clasei politice (şi sistemul democratic în ansamblul său). Soluţia pentru ca acest lucru să nu se mai întâmple presupune perfecţionarea unor sisteme instituţionale prin care să fie controlată legalitatea averilor şi, foarte important, să fie sancţionate persoanele în legătură cu care există dovezi de dobândire de averi ilicite.
Asemenea sisteme instituţionale sunt însă dificil de creat, pentru că ele presupun existenţa unui acord general la nivelul clasei politice (care să se menţină şi ulterior, pe parcursul funcţionării acestor sisteme). Or, în condiţiile în care tendinţa generală a clasei politice este de a politiza asemenea subiecte, consensualismul constructiv este greu de imaginat. Pe acest fond, ne aşteptăm ca prezumţia de vinovăţie din prezent să se menţină şi să se perpetueze.
