Staff-ul de consilieri politici de la Cotroceni i-a pregatit lui Traian Basescu o varianta a proiectului parlamentului unicameral. Conform acestui proiect aflat in lucru la Cotroceni, legiferarea ar apartine in exclusivitate unei singure Camere. Cea de-a doua Camera, adica actualul Senat, ar urma sa fie restructurata in sensul reducerii sale la un for cu atributii consultative. Acest for este inspirat de o institutie infiintata de Alexandru Ioan Cuza, dar si de Camera Lorzilor din Marea Britanie. Componenta acestui for ar fi stabilita dupa principiul unei reprezentari simbolice a elitelor societatii, fara sa urmareasca o reprezentare teritoriala. Senatul ar urma sa fie compus din 22 de senatori de drept. Numarul membrilor poate fi extins chiar pina la 55 de persoane. Nici asupra modalitatilor de acces in acest Senat nu exista o singura varianta. Exista solutia ca o parte dintre senatori sa fie alesi direct de electorat, iar o parte sa fie numiti de presedintele Romaniei. Exista de asemenea o versiune ca Senatul sa fie compus in totalitate din membri de drept. Din oficiu, in acest for ar intra fostii sefi de stat ai Romaniei, presedintele Academiei, presedintele Uniunii Scriitorilor, presedintele Uniunii Compozitorilor, presedintele Uniunii Artistilor Plastici, mitropolitii Bisericii Ortodoxe. (Cotidianul, 26 septembrie)
SOLUTIA DE LA COTROCENI
Ideea staffului de la Cotroceni, dacă va fi confirmată oficial, şi, mai mult, dacă va fi preluată de Traian Băsescu în actuala formulă, este nefericită din foarte multe puncte de vedere, care se opun de fapt proiectului pe care presedintele l-a iniţiat. Mai întâi, revenirea la bicameralism este un pas înapoi nespecific lui Traian Băsescu. Preşedintele nu a făcut până acum niciodata astfel de paşi, deşi a înregistrat, în timp, mai multe înfrângeri politice. Ca imagine, o astfel de atitudine ar arăta că Băsescu îşi admite greşeala şi acordă credit unei formule (bicameralismul), susţinuta până acum de liberali.
De asemenea, se pierde mult din ideea unei reprezentări mai bune. Formula aducerii într-o cameră superioară (fie şi fără atribuţii majore) a unor voci ale societăţii doar pentru că fac parte din anumite instituţii nu este una de natură a asigura o reprezentare echitabilă. Vor începe discuţii nesfârşite despre ce instituţii au dreptul să îşi trimită reprezentanţii în acest for, accentuând sentimentul de îndepărtare a politicii de electorat. Oricum, ca for cu atribuţii minore, se va pune întrebarea necesităţii înfiinţării sale de fapt. Iniţiind o astfel de propunere, Băsescu nu ridiculizează ideea de bicameralism, ci ridiculizează ideea de reformă politică în sine (pe care el însuşi o susţinuse iniţial).
Nici argumentul costurilor nu trebuie pierdut din vedere, fiindcă o astfel de cameră presupune menţinerea unui nivel ridicat de cheltuieli, pentru încă o cameră, despre care nici măcar nu se poate susţine că este utilă democraţiei. Astfel, Băsescu îşi contracarează singur propriul argument, privind necesitatea reducerii costurilor de menţinere a unui sistem bicameral.
Analizând aceste perspective, conchidem că e greu de crezut că Traian Băsescu, pe un calcul raţional, ar fi dispus să susţină un asemenea proiect. Preşedintele, doar pentru că a pierdut o primă bătălie cu PNL, nu se va replia printr-o astfel de propunere, care ar menţine un bicameralism şi mai puţin legitim decât cel actual. E de aşteptat să susţină în continuare varianta unicamerală, fiindcă aceasta este cea mai apropiată de sistemul său de valori şi de modul de abordare a vieţii politice (respectiv, de maximizare a majorităţii celui care o deţine). Mai mult, e posibil ca până în primăvară să înceapă noi dezbateri, privind rolul preşedintelui şi posibilitatea ca acesta să preia majoritar atribuţiile executive din prezent (impartite in prezent intre presedinte si premier).
DEZBATEREA DESPRE BICAMERALISM
În România, este abia la început o dezbatere publică despre rolul Parlamentului şi despre modul în care acesta ar trebui organizat. Variantele aduse în discuţie sunt cele clasice: unicameral (la fel ca în majoritatea statelor unitare) sau bicameral (la fel ca în statele federale). Distincţia dintre cele două nu este atât de categorică pe cât ar părea, alte state latine cu caracter unitar având, la rândul lor, parlamente bicamerale (Franţa, Italia, Spania).
În general, bicameralismul a apărut ca o modalitate prin care clasa nobiliară a încercat să îşi menţină influenţa politică, pe măsură ce creştea tot mai mult rolul burgheziei şi al populaţiei în general. Universalizarea dreptului de vot a condus la o schimbare radicală a atitudinii faţă de politică, iar sistemul bicameral a fost, de cele mai multe ori, un reflex de apărare al aripii conservatoare în faţa elanului progresist. Pornind de la această realitate, s-au conturat ulterior şi foarte multe teorii care justifică această diferenţiere. Astfel, au apărut variante diferite de desemnare a celor două camere, variind de la limite de vârstă la poziţii sociale în sine. Treptat însă, în Europa, a început să dispară forma bicameralismului din statele unitare.
Primul motiv pentru care bicameralismul încă există este teama (mărturisită sau nu) de a lăsa o singură cameră să concentreze în mâinile sale puterea absolută de a legifera. Aceasta ar putea genera, conform acestei temeri, un organism agresiv şi periculos, dacă ar fi dominat de o majoritate intolerantă. Pornind de la regula majorităţii, aplicată la ţări în care nu există doar două forţe politice majore, se ajunge la nevoia instituirii unui anumit grad de consensualitate asupra regulilor jocului la nivelul întregii clase politice. Stimularea consensualismului a devenit, în timp, alternativa la bipartidism, experimentată cu succes în multe state europene. Formula bicamerală obligă la consens mai mult decât cea unicamerală şi, din acest punct de vedere, argumentul poate fi în continuare invocat. El însă presupune consturi de imagine şi chiar materiale superioare, mai ales dacă se păstrează aceleaşi reguli de reprezentare pentru aleşii din cele două camere.
Ajungem astfel la al doilea motiv al bicameralismului, mai evident în federalism: reprezentarea diferită şi mai largă. Dacă în statele federale e simplu (prin reprezentarea populaţiei şi, respectiv, a statelor membre), în statele unitare lucrurile se complică. E nevoie de identificarea de artificii suplimentare, mai mult sau mai puţin funcţionale. Spre exemplu, e nevoie de procedee electorale diferite pentru desemnarea celor două camere (reprezentare proporţională şi vot uninominal), sau de perioade de timp diferite (perioada alegerii membrilor unei camere poate fi diferită de cea a alegerii celeilalte camere etc). Reprezentarea diferită (chiar dacă ajută foarte mult la consolidarea democraţiei), conduce la costuri mai mari pentru stat (şi, în consecinţă, pentru populaţie).
***
Bicameralismul rezistă încă în Europa (în special cea sudică, latină), iar acest lucru indică necesitatea de a fi luat în considerare şi în continuare. România, ca stat unitar, nu a avut în istorie decât două formule de parlament unicameral: în sistemul comunist (când parlamentarismul era însă mimat), şi mai demult, în perioada de după Convenţia de la Paris, 1858, când s-a constituit Adunarea Electivă. Aceasta însă a rămas în istorie ca o cameră refractară, care s-a opus ferm propunerilor de reformă electorală şi agrară, amânând pentru mulţi ani discuţiile despre aceste zone de modernizare.
Prin urmare, dacă va continua cu adevărat această dezbatere în România, despre rolul camerelor parlamentare, ea nu va trebui să se raporteze nici la trecut şi nici la exemplele din alte state europene. Soluţia va deriva, cel mai probabil, doar ca urmare a existenţei unui consens, nu doar între partide, dar şi între clasa politică şi societate. Şi, în funcţie de cât de legitim va părea acest consens, se va putea discuta şi despre eficienţa formulei adoptate.
