Dupa mai multe telefoane date ambelor tabere, Rus a reusit sa-i aduca, luni, la aceeasi masa pe cei care in urma cu mai putin de o saptamana se criticau in vazul lumii, prin intermediul unor interviuri acordate unor agentii de presa.
Potrivit unor surse din cadrul PSD, cei doi au recunoscut ca au exagerat si si-au cerut scuze reciproc. „Am avut o relatie buna cu Mircea Geoana. Am avut si diferente de opinii. Dar ieri am discutat, si acum avem o pozitie unitara”, a declarat Nastase dupa sedinta Biroului Permanent National.  La randul sau, Geoana a catalogat relatia sa cu Nastase drept „constructiva, buna, de colegialitate si prietenie”, sustinand ca „nuantele si punctele de vedere diferite au fost clarificate”.
Dupa aplanarea divergentelor dintre cei doi lideri urmeaza marea impacare, mult mai dificila, cu fondatorul partidului, Ion Iliescu, care – spun surse din PSD – este tot mai aproape. Un prim pas a fost facut de Mircea Geoana luni seara, in cadrul unei emisiuni televizate. Geoana a recunoscut ca, in mare masura, cariera sa politica se datoreaza lui Iliescu, care a dat dovada de „mult curaj si deschidere” cand a luat decizia de a-l numi ambasador al Romaniei in Statele Unite.

 

Armistiţiul dintre Geoană şi Năstase trebuie privit ca un episod conjunctural şi nu ca un rezultat de durată. În fond, el nu a făcut decât să instituie un pact de neagresiune temporar, nerezolvând disensiunile reale dintre cei doi, pentru simplul motiv că sursa acestor disensiuni este o luptă pentru dominaţie care nu a fost încă tranşată.

Este evident că fiecare dintre cei doi pretinde recunoaşterea dominaţiei asupra partidului, fiecare cu argumente proprii. Aceste episoade de conflictualitate publică sunt provocate de o neînţelegere originară, legată de “întemeierea” actualei conducerii a partidului, iar până la momentul în care această neînţelegere nu se va rezolva ea va constitui permanent o sursă de conflictualitate.

Poziţia lui Ioan Rus de mediator al acestui conflict slăbeşte poziţiile tuturor celor trei persoane implicate în negociere. În cazul celor doi lideri, mecanismul este clar – incapacitatea lor de dialog, care este fundamentată pe imaturitate şi acţionează contrar intereselor partidului, a necesitat intervenţia unui terţ care să iniţieze comunicarea în locul lor. Observaţia este valabilă mai ales pentru Mircea Geoană care, ca preşedinte al partidului, este într-o măsură mult mai mare responsabil de unitatea şi coerenţa sa.

În cazul lui Ioan Rus, postura de arhitect al înţelegerii la vârf în PSD se poate dovedi defavorabilă deoarece, suprapunându-se pe o perioadă de linişte şi lipsă de vizibilitate în context politic, poate proiecta asupra lui Rus o imagine de tip “eminenţă cenuşie”, care controlează din umbră fără a-şi asuma public poziţia de putere.

Eminenţele cenuşii nu au fost niciodată populare pentru opinia publică românească, pentru simplu fapt că, acţionând subteran, inspiră neîncredere. Mai mult, postura de plan secund asumată public de Ioan Rus, combinată cu acest statut de influenţă latentă, creează o disonanţă care duce, la rândul său, la suspiciuni: care este motivul pentru care Rus nu îşi asumă şi public un statut de putere ? De ce îşi păstrează resursele exclusiv pentru dominaţia internă ?

În acest fel, o postură de mare influenţă în partid ar putea avea ca efect pervers un statut indezirabil în planul percepţiei publice.


Administratorul