Unul dintre fenomenele caracteristice scenei politice româneşti de după 1989 este acela al „migraţiei politice”. Deşi nu este o componentă specifică doar politicii autohtone, manifestându-se şi în ţări cu vechi tradiţii democratice, ba chiar şi în sisteme politice cu o structură partizană duală, aceasta înregistrează în spaţiul mioritic o amploare deosebită.

Într-un sistemul politic cum este cel românesc, în care rolul partidelor este foarte mare, ocuparea oricărei funcţii publice, prin intermediul alegerilor populare democratice, devine imposibilă fără sprijinul unei formaţiuni politice. Astfel, propulsarea într-un post de senator, deputat sau consilier local (prin intermediul unui sistem electoral proporţional cu liste blocate) din postura de independent este o încercare ce nu are prea mulţi sorţi de izbândă[1].

Ca atare, înscrierea într-un partid politic este un prim pas care poate facilita alegerea. În acest context, migraţia politică se manifestă prin trecerea unor politicieni aflaţi în funcţii publice, atât la nivel central, cât şi local, de la un partid politic la altul. Ea se referă în primul rând la parlamentarii care părăsesc formaţiunea politică pe listele căreia au candidat şi au obţinut mandatul, dar şi la consilierii locali sau la primari[2]. Problema nu este una legală; nici un act normativ în vigoare nu pedepseşte acest comportament. Ea ridică mai degrabă semne asupra moralităţii actorilor implicaţi.

Tema traseiştilor politici apare în mod constant, cu aceiaşi ritmicitate, în dezbaterea publică, fenomenul fiind vizibil mai ales în prima parte a mandatului, când transferul se produce aproape unilateral dinspre opoziţie către putere. El însă capătă o amploare şi mai mare spre finalul acestuia, când, pe fondul stabilirii listelor de candidaţi, dorinţa de a fi reales îi determină pe politicieni să schimbe tabăra politică. Astfel, dinamica fenomenului nu mai are un singur sens, iar pentru mulţi nici o direcţie precisă; ţinta este acea formaţiune care oferă un loc eligibil pe listele sale.

Motivele care determină un astfel de comportament pot fi însă multiple:

  1. unul dintre ele este cel amintit mai sus şi anume dorinţa de a fi reales (în condiţiile în care locul unui politician pe listele partidului din care face parte nu mai este atât de sigur). Această dorinţă poate avea ca generator interese de ordin personal, chiar de tip pecuniar;
  2. divergenţe personale cu colegii (parlamentari / consilieri) sau liderii partidului;
  3. intervenţia unor derapaje în linia politică a partidului, care scot la lumină incompatibilităţi de tip axiologic. Motivele invocate de mulţi parlamentari traseişti a fost acela al unei fracturi de natură valorică între viziunea personală şi cea a formaţiunii. Aceştia nu se mai simţeau reprezentaţi şi nu mai puteau reprezenta partidul respectiv;
  4. presiunile la care sunt supuşi, din parte puterii, aleşii locali (în special primarii, dar şi consilierii) cu o afiliere partizană diferită (chiar opusă) guvernanţilor. Pentru a-şi respecta promisiunile electorale aceştia depind în mare parte de fondurile alocate de la nivel central (naţional sau judeţean), nu de puţine ori furnizarea acestora fiind condiţionată (direct sau indirect) de schimbarea carnetului de partid[3].

Subiectul traseismului politic este unul complex din moment ce natura cazurilor este foarte diversă. Astfel, există parlamentari care au trecut prin trei sau chiar patru partide, în timp de alţii au „migrat” doar odată. Unii dintre ei, deşi au schimbat tabăra politică au rămas în cadrul aceleiaşi orientări doctrinare, fiind fideli valorilor asumate. Alţii însă au trecut la partide politice „adverse”, situate polar pe eşichierul politic şi ideologic. De asemenea, în timp ce unii parlamentari au avut un traseu de tipul opoziţie-opoziţie, pentru alţii mirajul puterii a fost mult mai puternic.

Cauzele migraţiei politice trebuie căutate atât la nivel normativ (legea electorală[4] şi regulamentele de funcţionare ale celor două camere parlamentare), cât şi în modul de funcţionare şi structurare a partidelor politice. Conform tipului de scrutin practicat în România – proporţional pe liste blocate – alegătorul, chiar dacă preferă doar un singur candidat din lista propusă de o formaţiune politică, este obligat să voteze întreaga listă. Ca atare, partidele şi nu candidaţii deţin, în realitate, locurile în parlament. De aceea, un parlamentar ce părăseşte formaţiunea care l-a propulsat în forul legislativ ar trebui să renunţe şi la mandat[5]. Niciodată însă nu s-a întâmplat aşa. Ba mai mult, chiar dacă un partid decide să retragă sprijinul politic pentru unul dintre demnitarii săi, acesta îşi păstrează în continuare mandatul obţinut datorită prezenţei sale pe listele electorale ale respectivului partid[6].

Aceeaşi situaţie ambiguă, de neinterzicere expresă a acestui fenomen, dar nici de acceptare formală a lui, rezultă şi din prevederile regulamentelor de funcţionare ale camerelor parlamentare. De exemplu, regulamentul Senatului (art. 16, alin. 2) prevede: „Trecerea de la un grup parlamentar la altul, precum şi constituirea de grupuri parlamentare ale unui partid sau unei formaţiuni politice care nu a participat la alegeri sau care nu a obţinut locuri în Senat în urma alegerilor este interzisă”. Pe de altă parte însă, acelaşi articol (alin. 4) stipulează: „Senatorii aleşi ca independenţi sau de­veniţi independenţi prin părăsirea grupurilor parlamentare nu se pot asocia între ei pentru constituirea unui grup parlamentar”. Astfel, sub statutul de independent, orice senator poate trece fără nici un fel de problemă de la un partid la altul.

Elementul esenţial însă, care favorizează traseismul politic se găseşte chiar în interiorul partidelor politice. Maniera în care acestea îşi selectează candidaţii şi îşi îndeplinesc funcţiile specifice este cel puţin discutabilă. Dincolo de inconsistenţa doctrinară specifică, organizaţiile partinice româneşti manifestă carenţe în ceea ce priveşte recrutarea şi selectarea personalului apt pentru a exercita guvernarea, lăsând impresia, în multe cazuri, că îşi propun mai degrabă facilitarea accesului în anumite funcţii (la putere), decât reprezentarea socială. Ca mod de structurare internă, accentul pus pe relaţiile directe, personale (informale) între liderii partidului, şi mai puţin pe dezvoltarea unui sentiment de apartenenţă la grup (văzut ca organizaţie), determină comportamente deviante (în cazul unor neînţelegeri) de tipul „migraţiei”.

Efectele migraţiei politice sunt deosebit de importante pentru sistemul politic. În primul rând ea poate modifica raportul de forţe instituit în urma alegerilor, existând chiar posibilitatea unei inversări (nelegitime) a relaţiei putere/opoziţie, prin fluctuarea ponderii parlamentare a partidelor politice reprezentate. În al doilea rând, ea poate afecta (şi chiar o face) reprezentativitatea parlamentului, deoarece permite manifestarea în forul legislativ a unor partide care fie nu existau la data alegerii, fie nu au reuşit să obţină un număr suficient de voturi pentru a accede în parlament.


[1] Şi chiar dacă ar avea, influenţa politică a unui deputat independent, de exemplu, ar fi foarte redusă

[2] Primarii sunt aleşi pe baza unui sistem de vot majoritar uninominal (cu două tururi de scrutin), în cazul acesta importanţa partidelor fiind, cel puţin teoretic, mai scăzută. Nu de puţine ori imaginea candidatului se situează peste cea a partidului din partea căruia candidează, importanţa acestuia din urmă rezumându-se la structura organizaţională pe care o poate mobiliza într-o campanie electorală şi de care un candidat individual nu poate dispune.

[3] În cazul partidelor politice care primesc astfel de traseişti motivaţia este una singură: creşterea puterii şi a influenţei politice. Pe fondul unei percepţii publice negative a fenomenului există însă riscul unor pierderi imagologice importante.

[4] Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului

[5] În 2004 PD a avut o propunere de legiferare a unei astfel de cauzalităţi, dar ea a fost considerată de către mulţi parlamentari, comentatori şi analişti ca fiind neconstituţională.

[6] Pentru mulţi dintre deputaţii si senatorii români este greu de stabilit dacă afirmaţia ”datorită prezenţei mele pe listele electorale, partidul a reuşit să obţină voturi mai multe” este adevărată sau falsă.


Administratorul