Guvernul îşi asumă răspunderea pentru legile privind reforma în justiţie
Justiţia l-ar putea elibera pe Miron Cozma
Se confirmă învinuirea lui Ion Iliescu încă din luna mai
A fost eliberată judecătoarea Ciucă
Se reaminteşte că printre cei cercetaţi pentru mineriadă este şi ministrul Dobre
Monica Macovei răspunde la criticile PSD
În aceste zile, este din ce în ce mai clar că justiţia este folosită pentru a tranşa dispute politice, pentru a crea imagine publică şi pentru a se justifica repoziţionări politice. Cele mai importante semnale din această perioadă arată că are loc o importantă dispută pentru controlul asupra justiţiei, în care un rol principal îl are actuala putere.
Din această perspectivă pot fi înţelese şi presiunile care arată că procurorii nu îşi fac bine treaba şi că este nevoie de o restructurare a acestui aparat (prin schimbarea conducătorilor de structuri, în baza proiectului ministrului Macovei).
Din această perspectivă poate fi înţeleasă declaraţia lui Traian Băsescu din ultimul său interviu, în care vorbea de ameninţarea intrării în vigoare a clauzei de salvgardare din cauza ineficienţei justiţiei (exact pe coordonatele intuite încă de acum câteva luni, când sugeram că va fi folosită această ameninţare pentru a forţa adoptarea propriilor proiecte).
Din această perspectivă pot fi percepute şi reacţiile din aceste zile ale unor grupuri de interese, care readuc aminte că nu doar Ion Iliescu este învinuit în dosarul mineriadei, ci şi reprezentanţi ai PD (ministrul Dobre şi chiar preşedintele Băsescu).
Este foarte clar că problemele din justiţie nu au cum să dispară în urma unei astfel de evoluţii. Dimpotrivă. O eventuală restructurare a justiţiei, prin numirea de noi persoane în funcţiile de conducere (în urma unor concursuri girate de actuala conducere politică) nu ar face decât să schimbe centrul de putere şi nu să permită justiţiei o evoluţie independentă. Această realitate este intuită tot mai clar şi de o parte a presei, care nu mai pare foarte mult dispusă să susţină proiectele doamnei Macovei. Mai ales că aceasta are un comportament neliniar faţă de problemele din justiţie (spre exemplu, a intervenit agresiv în cazul Ţiriac, dar nu a spus nimic atunci când a fost reţinut Dinu Patriciu; de asemenea, ieri a salutat eliberarea Andreei Ciucă, oferind astfel un exemplu de ingerinţă periculoasă).
Pe de altă parte, sesizăm o remobilizare a unor voci ale societăţii civile (exact acele voci care au susţinut Alianţa PNL-PD şi în campania electorală) pe ideea promovării reformei ministrului Macovei. E greu de intuit dacă este vorba de o planificare strategică sau de o susţinere din convingere. Efectul direct este însă acela de a negativa orice formă de opoziţie la proiectele puterii şi de a legitima reformele prin care se va ajunge la acapararea controlului asupra justiţiei. Una din dificultăţile majore ale acestei perioade este tocmai absenţa unei dezbateri reale, serioase şi pe un fundal calm a acestei probleme (în afara tentaţiilor politicianiste). Câtă vreme reprezentanţii puterii vor insista în a ataşa o dimensiune politică tuturor comentariilor critice la adresa propriilor propuneri, va fi foarte greu să se găsească soluţii constructive şi de durată[1].
Semnalăm astfel o radicalizare a poziţiei susţinătorilor actualei puteri, care vorbesc tot mai mult despre nevoia de a controla sistemul în totalitate şi de a prelua cu adevărat puterea pe care au câştigat-o prin vot.
Este evident efectul unei strategii bine planificate, deoarece ea contrastează aproape total cu comportamentul (dovedit ineficient) al fostei guvernări de dreapta, din perioada 1997-2000. Astfel, atunci se sugera că CDR a preluat puterea şi că o foloseşte pentru a-şi pune în practică reformele. Ulterior s-a dovedit că resursele CDR (şi ale partenerilor de coaliţie) sunt mult prea mici pentru a justifica pretenţia afişată.
Acum, actuala putere face un joc similar dar la cealalată extremă, sugerând (în opoziţie cu impresia generală) că noua coaliţie nu controlează de fapt România. Acest joc a fost stimulat mai ales de Traian Băsescu (profitând de modul obscur prin care Constituţia îi permite să se delimiteze de responsabilităţi concrete). Ulterior însă a fost preluat şi de lideri ai coaliţiei (Emil Boc, spre exemplu) dar şi responsabili ai societăţii civile (Rodica Culcer, spre exemplu, astăzi la TVR).
Practic, Alianţa încearcă să funcţioneze după modelul lui Traian Băsescu (de tipul „daţi-mi totul”), model care sugerează nu doar tentaţie monopolistă, dar şi incapacitate de dialog şi de cooperare cu alte forme de putere.
Se încearcă perpetuarea ideii că PSD a controlat acest stat timp de 15 ani (inclusiv în perioada 1997-2000, când ar fi avut controlul asupra mass-media şi asupra puterii economice) şi că, dacă se doreşte cu adevărat reformă şi progres, atunci e nevoie ca actuala putere să preia cu adevărat controlul asupra ţării.
De pe această poziţie, se lansează şi ideea schimbării conducerilor structurilor deconcentrate (inversând un proces de descentralizare care părea a fi acceptat şi pozitiv). Tot astfel, se justifică ofensiva împotriva PSD şi a liderilor acestui partid (a se vedea că operaţiunea împotriva lui Ion Iliescu a fost planificată încă din luna mai, adică exact pentru momentul în care acesta ar fi devenit preşedinte al PSD; de asemenea, se justifică şi ofensiva dusă împotriva partidului în sine, despre a cărei criză se spune că este utilă reformării reale a societăţii româneşti). În fine, tot astfel se justifică şi tentaţia de a prelua controlul politic asupra justiţiei prin proiecte controversate.
Efectul direct al tuturor acestor acţiuni este acela că se încearcă eliminarea responsabilităţii faţă de ce s-a întâmplat în România în ultimele 6 luni, astfel încât momentul de bilanţ să fie unul pozitiv pentru putere şi nu unul negativ[2]. E foarte posibil ca această strategie să reuşească (mai ales că este pusă sub semnul întrebării credibilitatea unei părţi a presei care ar putea critica această fugă de responsabilitate a actualei puteri). Consecinţa ar putea fi aceea că, la adăpostul fricii de alegeri anticipate (temă care poate fi astăzi percepută inclusiv ca momeală lansată conştient de-a lungul acestor luni), actuala putere îşi consolidează poziţia politică, preluând controlul şi asupra justiţiei. Şi, în contextul în care guvernarea efectivă nu produce rezultate majore (ca fapt divers, semnalăm şi noile scumpiri ce se anunţă deja a intra în vigoare), vizibilitatea luptei anti-corupţie rămâne singurul vector de pozitivare a actualei puteri. Şi, mai ales, de pozitivare a lui Traian Băsescu.
[1] Trebuie urmărită atitudinea PSD, mai ales după anunţul lui Geoană că s-ar putea să nu mai fie depusă o moţiune de cenzură dacă puterea preia din amendamentele propuse de PSD. O astfel de linie de acţiune nu elimină posibilitatea ca acest partid să forţeze o moţiune de cenzură, ci dimpotrivă, îi va oferi o justificare mai puternică.
[2] PD a reînceput jocul pe care l-a făcut practic de fiecare dată până acum (fugind de responsabilităţi şi delimitându-se cu succes de orice formă de putere la care a participat). Reamintim că grupul liderilor din PD a fost parte a puterii timp de 7 ani din cei 15 (în 1990-1992 şi 1996-2000), fără ca acest lucru să fie consacrat însă pentru opinia publică.
