Concluzia cea mai simplă pe care analiştii politici o extrag în această perioadă, în legătură cu demersurile preşedintelui Traian Băsescu este aceea că el pune la cale măsuri prin care doreşte să îşi crească puterea efectivă. Pentru că cere mai multe atribuţii pentru serviciile secrete, pentru că subminează indirect poziţia Parlamentului şi a partidelor politice şi pentru că apelează constant la o atitudine plebiscitară.
(…)
Preşedintele nu este la prima încercare de a-şi asuma responsabilităţi în plus. La primărie a cerut mai mult, ca lider al opoziţiei a indus un curent “revoluţionar” similar cu cel din Ucraina, ca lider al Alianţei a cerut fuziune, ca preşedinte a vrut anticipate, referendumuri şi parlament unicameral. De fiecare dată însă, solicitările sale nu s-au materializat. Iar singura dată când s-a întâmplat (când a primit “totul” la primărie), a plecat rapid şi a evitat confruntarea cu aşteptările pe care el însuşi le-a creat.
Preşedintele preferă ca toate discuţiile să se facă la nivel de imagine. E zona în care beneficiile sunt cele mai mari. Populaţia îl ascultă şi, de cele mai multe ori, îi dă dreptate. Mai mult, fiecare încercare excesivă a sa, fiind contrată pe fond de restul clasei politice, conduce la victorii majore la nivel de imagine. Preşedintele ştie că, asociindu-se cu teme populare, nu mai trebuie să încerce să le pună în aplicare. E suficientă susţinerea lor, într-o manieră excesivă, doarece aceasta conduce la ostilizarea puternică a establishment-ului politic (care, astfel, se îndepărtează de corpul social). Dacă cumva pretenţiile preşedintelui se îndeplinesc, apare adevărata problemă. Câştigarea alegerilor de către Băsescu i-a creat dificultatea de a explica de ce nu rezolvă problema trăitului bine şi de ce nu schimbă sistemul ticăloşit. A răspuns la aceasta prin pretenţia că nu are de fapt putere suficientă. Acum, el pare că cere, din nou, mai mult. Faţă de primărie, lucrurile sunt ceva mai complicate: dacă primeşte totul, îi va fi foarte greu lui Băsescu să plece şi să opteze pentru o altă funcţie, în loc să îşi pună în aplicare promisiunile. Pe de altă parte, el ştie că aici, la preşedinţie, e mult mai greu să primească totul comparativ cu Primăria Generală. Pentru a primi totul, clasa politică trebuie să accepte să renunţe la poziţia sa şi să susţină modificarea Constituţiei în maniere fără precedent. Ceea ce e foarte greu de imaginat. După cum s-a văzut la ultima şedinţă a CSAT, clasa politică nu acceptă să îi dea totul lui Băsescu.
Analizând punctual, avem de-a face cu înfrângeri politice pentru Traian Băsescu. Punând cap la cap proiectele politice pe care le-a făcut publice, vedem că Băsescu nu a reuşit aproape în niciun moment să le pună în aplicare. Şi, cu toate acestea, el rămâne, de departe, pe primul loc în sondajele privind popularitea. E un paradox? Cu siguranţă, nu. Ar fi aşa dacă Băsescu chiar ar dori să pună în aplicare aceste proiecte. Devine însă tot mai evident că el nu doreşte acest lucru. Singurul lucru pe care îl doreşte este să arate opiniei publice (singura pe care o preferă ca judecător suprem) că vrea să facă foarte multe pentru a învinge sistemul ticăloşit. Iar opinia publică crede sincer asta. }i, [n acest scop, [l sprijin` aproape [n orice demers.
