Ruptura între clasa politică şi electorat a fost mai vizibilă ca oricând în decursul acestei veri. Teme ca adoptarea legilor de reformă a Justiţiei, schimbarea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, organizarea alegerilor anticipate au atras politicienii în dezbateri complicate şi conflictuale. Simultan, teritorii întregi s-au confruntat cu grave inundaţii. S-au înregistrat victime oameneşti, mii de persoane au rămas fără adăpost, bilanţul pagubelor materiale este negru. Ideea îndepărtării continue a clasei politice de agenda reală a populaţiei rămâne o provocare pentru funcţionalitatea sistemului politic românesc. Populismul este una din cauzele care pot justifica acest decalaj. Teoria preluării depline a puterii de către Alianţă şi teoria similară a rezistenţei PSD în faţa „politizărilor” Alianţei au contrastat cu agenda populaţiei. Ambele au încercat să se impună prin populism. Pe acest fond, remarcăm, de fapt, că populismul este, în prezent, singura încercare de a umple spaţiul gol dintre clasa politică şi electorat.

Populismul este corespondenţa disimulată sau complicitatea între interesele private sau de grup ale politicienilor şi interesele private sau de grup ale electoratului. În felul acesta, este suspendată problema interesului general. Atât politicianul, cât si electorul doresc altceva de la guvernare decât se afirmă public şi sunt în acord tacit cu acest lucru. Scopul populismului este manipularea. Şi guvernantul, şi guvernatul mint sau se lasă iluzionaţi, cu deosebirea că primul câştigă, iar al doilea pierde întotdeauna. Amândoi mizează pe interesul privat, dar aceste interese sunt foarte diferite. Un politician poate promova sloganul: ”Nu ne vindem ţara” pentru că doreşte să exercite influenţa şi să profite de pe urma menţinerii în proprietatea statului a întreprinderilor. Electoratul este de acord cu acest slogan pentru că nu doreşte reducerea locurilor de muncă. Efectele pe termen lung ale populismului sunt observabile în scăderea nivelului de trai al populaţiei şi în creşterea nemulţumirii sociale.

Caracteristici speciale ale populismului

  1. Una spun, alta fac. Diferenţa sau ruptura între opiniile unui politician şi credinţele şi acţiunile sale reprezintă condiţia de posibilitate a populismului. Aceeaşi ruptură se manifestă între opiniile publice ale electoratului şi gândurile şi acţiunile sale private.
  2. Discurs negativ. Populismul este un blocaj la nivelul gândirii omului politic în tentativa sa de a mima rezolvarea problemelor. De aceea, populismul ia foarte adesea forme de expresie negative. Exemple: ”Nu ne vindem ţara”, ”lupta anti-corupţie” etc.
  3. Personalizarea mesajelor. Tocmai pentru că nu dispune de prea multe argumente efective, populismul mizează pe forţa de atracţie a personalităţii individului care îl foloseşte. Ca urmare, referenţialitatea discursului se subordonează patosului retoric. Abordarea populistă este specifică liderilor carismatici pentru că doar ei au credibilitatea emiterii de judecăţi hazardate.

Forme ale populismului în România

Populismul îmbracă diverse forme de manifestare, dar în esenţă el rămâne o înşelăciune, o disimulare, o amânare a rezolvării unei probleme. Populismul, oricum ar fi, nu este o soluţie. În politica românească, s-au manifestat trei forme principale de populism: extremist (de nişă), populismul majoritatii si populismul opozitiei.

  1. Populismul extremist. Populismul nu vizează obligatoriu şi în mod direct opiniile publice, pentru că acestea sunt construcţii în parte raţionale, care pot fi falsificate. În viaţa socială, opiniile apar ca expresie a unor interese de grup şi ulterior opinia îşi găseşte argumentele. Argumentele pro sunt privilegiate în raport cu argumentele contra. Dar, mai degrabă se face apel la dorinţe acute, nemărturisite. De exemplu, discursul xenofob, care trimite la teama faţă de străini. În peisajul românesc, populismul extremist este frecventat de Corneliu Vadim Tudor, dar a fost utilizat cu succes şi de Ion Iliescu, cel puţin la începutul anilor 90. (În cazul lui Iliescu, se poate vorbi de o utilizare la limită a populismului majorităţii, cu elemente ale populismului extremist).
  2. Populismul majorităţii. Când, în schimb, un politician susţine în mod transparent o idee cu aspect raţional, el o face numai dacă aceasta se bucură de susţinerea sau acceptul majorităţii (populismul majorităţii[1]). Opinia majoritară poate fi cuantificată prin sondaj de opinie sau intuită spontan. Populismul majorităţii este utilizat frecvent de politicieni, nefiind periculos decât în formele sale extreme. De regulă, este îmbrăcat în forme ideologice mai complexe decât populismul extremist. Performerii populismului majorităţii sunt Ion Iliescu şi, mai nou, Traian Băsescu. Ceea ce uşurează proliferarea discursurilor populiste este absenţa sau fuga de responsabilităţi concrete. Cadrul constituţional permite Preşedintelui să îşi axeze activitatea pe gesturi de imagine, mai puţin decât pe actul executiv. Guvernarea presupune continuitate, în timp ce imaginea presupune ruptură. Pe acest fond, s-a impus şi Traian Băsescu în ultimele luni: ruptura de discurs, care a condus şi la o ruptură a guvernării. Prima este rezultatul adaptării la majoritate şi îi aduce avantaje lui Traian Băsescu; a doua, este efectul slăbiciunii Alianţei şi îi aduce avantaje tot lui Traian Băsescu.
  1. Populismul de opozitie se refera la ridicarea in permanenta a stachetei ofertei verbale din partea unei structuri politice aflate in opozitie pana la nivelul in care puterea nu mai poate face fata. De fapt, vorbim de impunerea unui ritm verbal unor activitati executive care, inevitabil, se desfasoara in alt ritm. Exemplul cel mai elocvent este activitatea PDSR din 1999 si 2000 cu un studiu de caz special pe criza din Kosovo, criza in care PDSR a afirmat public ce vroia lumea sa auda, dar cand a venit la putere in 2001 a jucat exact contrariul. Atunci cand populismul de opozitie se manifesta in domeniul economic si al politicilor publice, acesta creeaza electoratului un anumit nivel de asteptare legat de indeplinirea unor promisiuni singura conditie fiind ca opozitia sa ajunga la putere. Dupa incheierea procesului electoral, acelasi ciclu reincepe cu fosta putere interpretand partitura populismului de opozitie si sufocand noua putere cu oferte verbale imposibil de onorat in fapt

Un caz special: antipopulismul

Una din cele mai eficiente manifestări ale populismului este discursul antipopulist. Antipopulismul demască ”ascunderea după deget” şi ”pune degetul pe rană”. Este o formă destul de brutală de a spune adevărul, pentru a obţine acordul spontan al publicului. Antipopulismul are avantajul de a fi mult mai veridic decât populismul şi, în plus, dispensează oratorul de nevoia de a veni cu construcţii ideologice şi argumente suplimentare. Exigenţa antipopulismul este credibilitatea ridicată a oratorului. Forma atenuată a antipopulismului este strategia ”Nu promit”. Specifică politicienilor tehnocraţi, strategia ”Nu promit” mizează pe imposibilitatea de a fi tras la răspundere, precum şi pe argumentul autorităţii (Specialistul este cel care ştie. Tocmai de aceea, el conştientizeză mai bine decât oricine dificultatea rezolvării problemei. Dacă el nu poate rezolva, atunci cine?)  Această strategie a fost folosită cu succes de Theodor Stolojan în prima parte a carierei sale politice.

Această trecere sumară în revistă a cazurilor de populism specific vieţii politice româneşti are rolul de a da un cadru de interpretare acţiunii şi mesajelor mai multor actori politici contemporani care folosesc discursul populist. Capcana cea mai puternică a populismului este mutarea accentului de pe teme de fond pe tematici de imagine, acolo unde contează cu adevărat doar temele de fond: activitatea executivă (fie ea la guvern, în administraţia publică sau în activitatea instituţiilor politice româneşti). Efectul cel mai grav este riscul deprofesionalizării mediului politic şi, pe cale de consecinţă, generarea unei instabilităţi instituţionale profunde.



[1] Scopul oricărei guvernări este, în principiu, rezolvarea interesului general. Acest lucru poate presupune, însă, adoptarea unor măsuri nepopulare. De aceea, împărtăşirea opiniei majorităţii nu este întotdeauna populistă, ci numai atunci când politicianul se subordonează exclusiv acestei opinii, cu scopul de a se menţine la putere. O altă opinie, de pildă, de care politicianul trebuie să ţină seama poate fi aceea a responsabilului cu bugetul de stat şi care de regulă taie aripile optimismului populist.
Persoane de interes:    Corneliu Vadim Tudor    Theodor Stolojan    Traian Basescu   

Administratorul