Într-una din analizele recente sugeram că, după un an de zile, România se întoarce de unde a plecat, iar după o succesiune de lupte şi schimbări politice, personajele principale ale momentului sunt aceleaşi ca cele de acum un an, singura diferenţă majora fiind aceea că reprezentanţii puterii au făcut schimb de locuri cu reprezentanţii opoziţiei.

Dincolo de această concluzie, remarcăm încă una, la fel de surprinzătoare: privind în urmă, observăm că actuala putere preia foarte multe din comportamentul fostei puteri, în timp ce opoziţia tinde să preia elemente similare fostei opoziţii.

Aceste similitudini reies foarte evident din mai multe exemple:

–          Alianţa solicită PSD să intre în “silenzio stampa”, la fel cum PSD cerea Alianţei să facă “ciocu’ mic”. Partidele aflate la putere consideră că doar ele au dreptul legitim de a exprima puncte de vedere, derivat din voinţa majorităţii. Esenţa democraţiei presupune însă tocmai acceptarea pluralismului şi limitarea tentaţiei majorităţii de a suprima minorităţile.

–          PSD a avut nevoie de atacuri succesive din partea Alianţei pentru a se mobiliza şi pentru a emite unitar mesaje politice; la fel, Alianţa s-a coagulat tocmai în urma unui efort amplu al PSD de atacare constantă a opoziţiei, în perioada în care s-a aflat la guvernare. Deşi derularea guvernării este, aproape întotdeauna, un motiv suficient pentru a se coagula discursul de opoziţie, mobilizarea apare doar atunci când există atacuri directe. Iar opoziţia tinde să se consolideze nu pe baza unei idei proprii de atac, ci pe baza unei replici politice. Această realitate a apărut încă de după 1989, când FSN era mai preocupat să atace opoziţia partidelor istorice decât să guverneze.

–          Alianţa şi-a menţinut constant discursul despre “greaua moştenire”, deşi la începutul anului sugera că nu va mai apela la acest clişeu. La fel a procedat şi PSD între 2000 şi 2004, aşa s-a procedat şi înainte. Puterea mentine constant ritmul criticarii opoziţiei, blamând-o pentru toate relele existente în societate. Raportarea la guvernare este doar un mijloc de a ataca adversarii politici şi nu un scop în sine. Conceptul “grelei moşteniri” a urmărit evoluţia societăţii politice româneşti de la începuturile sale şi până în prezent.

–          Agenda politică a noii puteri este, la fel ca agenda politică a fostei puteri, mai degrabă una politică decât una socială. Şi Alianţa se raportează tot la obiective politice referitoare la destructurarea opoziţiei, la fel cum făcea şi PSD când se afla la putere. Mai mult, aceste obiective politice nu sunt constructive, ci de-a dreptul conflictuale (Călin Popescu Tăriceanu afirma că “PSD mai trăieşte doar în sensul că nu poate fi îngropat legal”, iar Adrian Năstase spunea prin 2001-2002 că PD trebuie destructurat).

–          Opoziţia nu reuşeşte să îşi coaguleze un mesaj social real, în ciuda oportunităţilor nenumărate de pe parcursul acestui an. Acelaşi lucru s-a înâmplat şi în primii ani de guvernare PSD, când discursul de opoziţie aproape că a dispărut. Slăbiciunea opoziţiei în România începe să devină un fenomen cronic, iar faptul că alternanţa la putere se produce nu este o garantie suficienta a schimbarii reale (pentru că, aşa cum se constantă, noile puteri tind să reia comportamentul fostelor puteri, iar suportul public începe rapid să fie pierdut pe măsură ce emulaţia votului negativ începe să dispară).

–          Puterea încearcă să îşi construiască o poziţie de dominaţie cvasi-exclusivistă. Fie că a fost percepută sub forma “partidului-stat” (în cazul PSD), fie că a fost percepută ca dorinţă de dominaţie prezidenţială (în cazul actualei guvernări), mecanismul a fost relativ similar. A fost diferit centrul în jurul căruia se încerca acumularea de putere (Palatul Victoria în fostul mandat şi Palatul Cotroceni în actualul mandat). De asemenea, s-au utilizat mijloace diferite (axate pe aparatul administrativ în fostul mandat şi respectiv pe sistemul de securitate naţională, în prezent). Oricum, şi într-un caz şi în celălalt, cea mai puternică rezistenţă a fost manifestată mai degrabă din interior (în sânul puterii) decât din exterior.

Toate aceste similitudini derivă în mod evident din perpetuarea unui model de relaţionare putere-opoziţie, pe care îl respectă ambii poli majori din România (PSD şi, respectiv, Alianţa PNL-PD). Chiar dacă acest model nu generează rezultate foarte bune la nivel guvernamental, chiar dacă este receptat ca fiind din ce în ce mai îndepărtat de interesele populatiei, chiar dacă începe să fie înţeles şi contestat de tot mai multe voci anti-sistem (nu doar de PRM), el este totuşi perpetuat.

Riscurile cele mai mari sunt legate de compromiterea ambilor parteneri din această ecuaţie: în cazul de faţă, a Alianţei şi a PSD. Ca dovadă, după un an de stimulare intensă a acestui model, ambele formaţiuni au parcurs trasee defavorabile în sondajele de opinie (Alianţa nu a reuşit să păstreze avansul de la începutul anului, iar PSD nu a reuşit să transforme revenirea într-o creştere reală). Cei care pot profita cel mai mult sunt cei care emit mesaje anti-sistem. Iar pericolul se leagă de perspectiva extinderii acestui tip de discurs de la relaţia dintre cele două formaţiuni din prezent la relaţia democratică în general dintre putere şi opoziţie, legitimând radicalisme şi extremisme periculoase.

Un sistem democratic are nevoie, pentru a se consolida, de relaţii derivate din agenda publică reală şi axate pe principii democratice autentice. Respectiv, este necesar ca puterea să trateze opoziţia ca pe un partener in jocul politic, iar opoziţia să menţină o presiune proactivă la adresa puterii, pentru a o obliga să respecte agenda cetăţenilor (inclusiv a celor care nu au votat-o). Până când astfel de realităţi vor coexista în România, analizele vor continua să blameze lipsa de responsabilitate a politicienilor, lipsa de obiectivitate din presă şi din societatea civilă, lipsa de interes şi de participare din partea cetăţenilor – toate însă efecte şi nu cauze.

Persoane de interes:    Adrian Năstase    Traian Basescu   

Administratorul