Cuvinte cheie: alegeri prezidentiale, relatii de putere, participare la vot

Abstract:

În 2009 se vor organiza alegeri prezidenţiale total diferite de toate cele care s-au organizat în istoria democratică românească. Este vorba de alegeri care nu vor mai fi cuplate cu alegerile parlamentare sau cu orice alt vot care implică mecanismele de partid din România. Această premieră se va produce într-un context nou – dominat de criza economică şi efectele ei sociale, în baza unor noi reguli electorale – unele dintre ele descrise mai jos, şi într-un climat politic dominat de lipsă de încredere, de motivare şi de legitimitate a politicului în general. Asta, în condiţiile în care, până acum, alegerile prezidenţiale sunt cele care au catalizat cel mai mare interes public din toate categoriile de alegeri care s-au organizat în România.

În acest articol, vom încerca să prezentăm o parte din elementele care ne permit să susţinem că alegerile prezidenţiale din 2009 vor fi total diferite de tot ce s-a întâmplat până acum, şi că aceste alegeri sunt pe cale să producă schimbări puternice în viaţa politică românească, tocmai din cauza acestor specificităţi.

 BAZA SISTEMULUI ELECTORAL DIN ROMÂNIA

Alegerile constituie principiul de bază al democraţiilor reprezentative; rezultatul lor asigură legitimitatea politică pentru guvernarea şi administrarea unui stat. Din punct de vedere formal, modalităţile efective de desfăşurare a votului sunt reglementate de Legea electorală. Legislativ, pilonii de bază ai sistemului electoral din România sunt Constituţia adoptată în 1991 şi revizuită în 2003 prin referendum naţional, Legea nr.373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, Legea nr.370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României şi Legea nr.67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.

Modalitatea de funcţionare

Conform legii nr. 370/2004[1], Preşedintele României se alege prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat (art. 1, alin. 2). Candidaturile nominale se depun (la Biroul Electoral Central) fie la propunerea partidelor sau alianţelor politice, fie în mod independent. Sistemul electoral practicat pentru alegerea Preşedintelui României este cel majoritar cu scrutin uninominal în două tururi. Constituţia este cea care defineşte tipul de sistem electoral şi modul de scrutin utilizat. Modalitatea de alegere a preşedintelui este aproape aceeaşi în toate democraţiile occidentale unde preşedintele are prerogative executive – Franţa, Cipru, SUA – cu menţiunea că statele cu un sistem bipartid au un singur tur de scrutin în urma căruia se declară câştigătorul. Inadecvarea alegerilor uninominale cu un singur tur de scrutin la sistemul electoral românesc este evidentă. În cazul participării a patru candidaţi, ar exista posibilitatea ca un candidat să câştige alegerile cu 30% din voturi, ceea ce ar putea fi interpretat ca 70% din electorat votând împotriva sa[2].

Noua constituţie din 2003

După cum am precizat anterior, sistemul electoral românesc este determinat în bună parte de Constituţia naţională. Aceasta a fost modificată în 2003, după presiuni îndelungate din partea aproape tuturor partidelor politice. Comisia pentru revizuirea Constituţiei, condusă şi dominată de reprezentanţii guvernului din acel moment, a reţinut şi pus în aplicare numai propunerile ce s-au bucurat de consens politic[3]. Proiectul de revizuire a Constituţiei a fost adoptat în Parlament şi supus unui referendum pe 18 şi 19 octombrie 2003, unde 89,7% din participanţi au votat pentru modificare. Prevederile cu privire la mandatul prezidenţial au intrat în vigoare odată cu alegerile din 2004.

Sub aspect tehnic, Constituţia adoptată prin referendum în 2003 nu a adus modificări majore. Conform lui Alexandru Radu, cele mai remarcabile modificări aduse legii fundamentale au fost garantarea proprietăţii private, stabilirea de prerogative distincte pentru cele două camere parlamentare, limitarea imunităţii parlamentare, posibilitatea ca deciziile privind Uniunea Europeană şi NATO să fie luate prin decizie parlamentară, nu prin referendum şi prelungirea mandatului prezidenţial la 5 ani[4].

Prelungirea mandatului prezidenţial la 5 ani a creat premizele unei coabitări politice, în ideea că titularul funcţiei prezidenţiale ar putea avea o altă culoare politică decât a majorităţii parlamentare aleasă mai devreme. Această modificare poate aduce cu sine şi o măsură de instabilitate politică, după cum am putut vedea în anul electoral 2009.

CAMPANIA ELECTORALĂ

O campanie electorală este un efort de durată determinată, organizat cu obiectivul de a influenţa procesul de luare a unei decizii politice într-un anumit grup social[5]. În prezent, campaniile electorale din România au durată fixă, de 30 de zile, şi o serie de obligaţii şi responsabilităţi legale atribuite participanţilor. Spre exemplu, există reglementări cu privire la sumele ce pot fi investite în campanie sau chiar cu privire la drepturile politicienilor de a fi prezentaţi în presă, funcţionale cu precădere la presa televizată.

Efectul de locomotivă în campaniile electorale din România

Suprapunerea alegerilor generale cu cele prezidenţiale a oferit posibilitatea tuturor partidelor de a se folosi de tactica „locomotivei electorale”. În termeni simpli, această tactică presupune investirea masivă în campania prezidenţială a liderului de partid şi identificarea acestuia cu partidul sau coaliţia pe care o reprezintă. Astfel, se vizează creşterea scorului pentru alegerile parlamentare în virtutea creşterii scorului candidatului prezidenţial[6].

În sistemul electoral proporţional, devine evident dezechilibrul dintre aportul adus în campanie de către purtătorul principal de mesaj şi candidatul la funcţia parlamentară. În fapt, provocarea candidatului în această situaţie nu devine decât susţinerea cât mai intensă a vectorului de imagine al partidului şi identificarea – pe cât posibil din ambele sensuri – cu acesta. Temele electorale locale sunt pur şi simplu sufocate de dezbaterea purtată la nivel naţional de către candidaţii cu cele mai mari şanse la câştigarea alegerilor. Singurul partid care nu a reuşit să impună o astfel de dezbatere la alegerile din 2004 a fost UDMR, însă şi aici situaţia este una specială. Publicul UDMR este exclusiv cel etnic, iar mobilizarea acestuia la vot nu cere o vizibilitate mediatică prea mare din partea propriului partid. Este suficientă vizibilitatea mediatică a partidului cu care UDMR formează un cuplu reciproc avantajos, PRM. Discursul politic al celor două partide se învârte în jurul discreditării celuilalt şi, în acest mod, ele reuşesc să-şi menţină propriul electorat în priză, mobilizat pentru vot.

De asemenea, suprapunerea alegerilor generale cu cele prezidenţiale promovează şi supra-politizarea temelor importante pentru viitorul României. Discuţiile referitoare la competenţă sau onestitate antrenau imagini monolitice pentru partidele participante la alegeri. Din acest motiv, majoritatea acuzaţiilor demonstrate referitoare la membrul unui partid se răsfrângeau imediat asupra partidului în sine, care primea caracteristicile probate de către unul dintre membrii săi, prin intermediul efectului de halo[7]. Această construcţie imagologică încurajează polarizarea extremă a disputei între partide politice, astfel încât se forţează trasarea unei tabere a celor buni, care luptă împotriva unei tabere a celor răi, precum s-a întâmplat şi în alegerile din 2004[8].  Este de la sine înţeles faptul că, mai ales într-o democraţie tânără precum cea din România, componenţa fiecărui partid va fi într-atât de eterogenă încât acuzaţia de crimă prin asociere cu un partid să fie o nedreptate.

Gradul major de identificare dintre candidatul la alegerile prezidenţiale şi reuşita partidului reprezentat de acesta este demonstrat şi de rezultatele alegerilor din ultimii ani. Majoritatea rezultatelor din primul tur pentru alegerile prezidenţiale sunt asemănătoare cu cele ale partidelor pe care aceştia le reprezintă. Spre exemplu, rezultatele din 2004 arată că Adrian Năstase a primit în primul tur girul a 40,94% din populaţie, iar PSD+PUR 37,16% la Senat şi 36,8% la Camera Deputaţilor. Traian Băsescu a primit în primul tur votul a 33,92% din populaţie, iar alianţa PNL-PD 31,8% la Senat şi 32,48% la Camera Deputaţilor[9]. De altfel, toate rezultatele alegerile generale+prezidenţiale post-revoluţionare au funcţionat după acest principiu.

Excepţie pot fi considerate situaţiile CDR – Emil Constantinescu 1996 şi PDSR – Ion Iliescu în 2000. În primul caz, disproporţia este rezultatul faptului că în coaliţia CDR s-au lansat doi candidaţi la preşedinţie, Emil Constantinescu şi Petre Roman, care au împărţit sufragiile. Cei doi au antrenat 48% din voturile prezidenţiale, iar coaliţia CDR 37% din voturile parlamentare. Alegerile din 2000 au avut un alt factor perturbator, anume candidaturile independente. Au existat trei candidaţi independenţi care au atras 13% din sufragii, iar PDSR a reprezentat coaliţia partidelor de stânga, care a ajuns la scorul electoral de 47%.

An alegeri Rezultat prezidenţial Rezultat partid de provenienţă

1990

Ion Iliescu FSN – 85% FSN 70%
Radu Câmpeanu PNL – 11% PNL 6%

1992

Ion Iliescu FDSN – 47% FDSN 35%
Emil Constantinescu CDR – 31% CDR 24%

1996

Ion Iliescu PDSR – 32% PDSR + USD 44%
Emil Constantinescu CDR – 28% CDR 37%

2000

Ion Iliescu PDSR – 36% PDSR 47%
Corneliu Vadim Tudor PRM – 28% PRM 26%

Diferenţa de vot este explicabilă şi prin participarea mai multor partide la alegerile parlamentare decât a candidaţilor cunoscuţi şi apreciaţi la alegerile prezidenţiale. În mod principal însă, motivaţia constă în faptul că liderul va avea întotdeauna cel puţin un mic avantaj asupra partidului pe care îl reprezintă dacă el este bine ales. Motivul poate fi considerat personalizarea puterii politice, concept mai seducător pentru alegătorul simplu. În plus, Camelia Beciu observă că, în situaţii de campanie prezidenţială, candidaţii sunt mai tentaţi să recurgă la comunicarea personalizată, care şi contribuie la asocierea cu partidele susţinătoare[10].

Votul uninominal în alegerile din 2008

Modificarea modalităţii de scrutin a cerut şi o modificare importantă în comportamentul de campanie al candidaţilor politici[11]. Aceştia nu s-au mai putut limita la acţiunile de campanie tipice scrutinului pe liste blocate şi au fost obligaţi să interacţioneze puternic şi cât mai des cu electoratul pe care doreau să îl convingă. Astfel s-a statuat o legătură mai clară, atât simbolic cât şi instituţional, între populaţia unui colegiu electoral şi politicianul trimis de către ei în Parlament.

Diferenţele descoperite au arătat o mai mare aplecare a candidatului către apropierea fizică şi comportamentală de alegătorii săi. Responsabilitatea simbolică instituită între alegător şi candidatul ales în colegiul respectiv este o altă descoperire a cercetării noastre. Conform acesteia, noua campanie electorală leagă direct candidatul şi acţiunile sale de necesităţile propriilor alegători, cel puţin la nivel discursiv şi simbolic.

Campania parlamentară din 2008 s-a desfăşurat sub imperiul schimbării. S-au schimbat regulile, s-a modificat profund contextul, s-au modificat mizele şi chiar şi actorii. Deşi anul 2008 a fost marcat de extrem de multe modificări, atât în ceea ce priveşte inputurile electorale, cât şi în ce priveşte efectele asupra campaniilor de pe parcursul anului, rezultatul politic al acestui an marcat de schimbare este paradoxal. Neclarităţile politicii româneşti au rămas la fel de mari. Situaţia politică ciudată generată de alegerile din 2004, când votul a sugerat nevoia unei coabitări (PSD a câştigat parlamentarele, iar Traian Băsescu a câştigat preşedinţia) s-a perpetuat, iar echilibrul politic tripartit consacrat de ultimii ani ai guvernării Tăriceanu s-a menţinut. Alegerile din 2008, deşi au fost foarte diferite de toate celelalte alegeri organizate în post-comunism, nu au mai reuşit să fie cele care produc schimbarea politică în România. Schimbările au fost produse de evenimentele post-electorale, care au avut o legătură foarte mică cu votul popular sau cu sensul acestui vot.

Schimbările fundamentale care au apărut au fost următoarele:

–             Un prim paradox: un scrutin în premieră aduce un record negativ al participării la vot. Votul uninominal nu a adus mai multă lume la urne. Ulterior, tendinţa descrescătoare s-a văzut şi la alegerile europene.

–             „Votul uninominal” a adus o campanie aparte pentru fiecare candidat. A dispărut polarizarea de la centru, fiind înlocuită cu o succesiune halucinantă de polarizări locale.

–             Miza votului uninominal pare să fi fost retrasarea relaţiilor de putere, nu reforma politică. Decupajele colegiilor au dus la retrasarea relaţiilor de putere, dar nu la schimbări de fond în relaţia dintre politic şi societate. S-a stimulat competiţia internă din partide şi s-a diluat şi mai mult forţa acestora de reprezentare. În această campanie, descentralizarea a dus la scăderea şi mai accentuată a liderilor de la centru în favoarea competiţiilor dominate de polarizările locale.

–             Campaniile din colegii nu au semănat cu campania naţională. Asta a făcut să apară două tipuri de campanie: cea locală, gândită de fiecare candidat în parte, şi cea naţională, desfăşurată prin mass-media, şi care a fost strict formală, puţin coordonată şi extrem de puţin consistentă. În absenţa candidatului la preşedinţie, campania naţională a fost construită artificial în jurul potenţialilor premieri. Ulterior, la alegerile europene s-a încercat compensarea acestei probleme prin introducerea în discuţie a candidaturilor la preşedinţie. Încercarea a fost însă artificială şi sesizată ca atare de electorat.

–             Pentru prima dată în istoria electorlă post-decembristă, nu au existat dispute majore şi nici polarizări. S-a creat impresia de blat, care persistă şi acum.

–             Din campaniile politice a dispărut ideologia. A fost înlocuită cu discursul tehnic, apolitic, greu accesibil în detaliu omului obişnuit.

–             Politica se deprofesionalizează: ne întoarcem la diletantism, inclusiv în ceea ce priveşte mijloacele tehnice de campanie.

–             Campania televizată nu a contat, nici pentru public, nici pentru candidaţi.

–             Alt pas înapoi: revenirea violenţei în politică şi în campania electorală.

–             Alegerile parlamentare au fost cele cu cea mai mică implicare a societăţii civile de după 1990.

–             Cel mai grav efect post-electoral a fost însă criza de încredere a noului guvern, cel format din cei doi adversari teoretici din alegeri.

Campania din 2008 a fost una atipică din cauza absenţei unei polarizări electorale clasice. Până de curând, campaniile electorale româneşti aveau această constantă a unei dispute polare între cele mai importante forţe politice. La toate alegerile generale de până acum, opţiunea politică se contura în jurul unei alternative simple: politicienii mai mult sau mai puţin conservatori (reuniţi, de obicei, în jurul lui Ion Iliescu, Adrian Năstase şi a celor din zona PSD) vs cei care se opuneau acestora (reuniţi la începutul anilor ’90 în jurul CDR şi, în ultimii ani, în jurul tandemului Băsescu-Stolojan). Celelalte variante erau nesemnificative şi niciodată nu au fost luate în calcul. Singurul an în care polarizarea nu a mai părut la fel de clară a fost 2000, când preşedintele în funcţie a ales să nu se mai implice în campanie. Atunci, din cauza acestui “abandon”, nu s-a putut contura polarizarea clasică şi victoria PSD a fost una aparent facilă. La alegerile din 2008 au existat nu două, ci trei variante. Dar, conform regulilor matematice, când există trei forţe suficient de solide, niciuna dintre ele nu are capacitatea de a obţine majoritatea. Drept urmare, am asistat la un fel de blocaj care a permis ca în ultimii doi ani de zile să nu se întâmple practic nimic pe scena politică. Fiecare dintre cei trei actori (PSD, PDL şi PNL) au mizat doar pe propria prestaţie şi pe incapacitatea de dialog şi de cooperare a celorlalţi pentru a rămâne în joc. De altfel, chiar dacă două partide ar fi ales înainte de alegeri să facă o alianţă, exista pentru fiecare combinaţie un discurs capabil să o negativeze: PSD+PNL a fost definită de Băsescu drept alianţa celor “322” sau coaliţia transpartinică a oligarhilor; PSD+PDL ar fi reprezentat şansa PNL de a se raporta negativ la refacerea nefastului FSN, iar combinaţia PDL-PNL ar fi permis social-democraţilor de a critica legitim tot ce a mers prost în ultimii patru ani. Pentru fiecare partid în parte, luat separat, este greu de atribuit o responsabilitate anume. Dimpotrivă, fiecare a reuşit, cu actualele sale conduceri, rezultate care pot fi considerate pozitive.

Lipsa orientării discursului de campanie în funcţie de un personaj şi de un mesaj prezidenţiabil, precum şi caracterul atipic imprimat de selecţia uninominală au determinat construcţia fragmentată a mesajelor. Pentru cei mai mulţi dintre candidaţi, oferta proprie a pornit de la o sumă de soluţii pragmatice, adaptate specificului colegiului de candidatură şi coagulate în aşa fel încât să se plieze pe aşteptările imediate ale publicului care se dorea mobilizat la vot. Un paradox al concentrării pe oferta locală a fost acela că nu au existat alternative majore. S-a ajuns la fenomenul soluţiilor unice, care a tins să egalizeze dezbaterile. S-a impus astfel ideea că la problemele concrete ale populaţiei există un set clar de rezolvări unice, pe care nimeni nu le contestă. Singurul lucru care contează este caracterul candidaţilor şi capacitatea lor de pune în aplicare aceste soluţii. Ofertele au fost similare, singurele diferenţe fiind de ordin personal (notorietate, credibilitate, potenţă politică sau chiar strict financiară).

Absenţa unei dezbateri pe diverse soluţii practice şi politice, precum şi absenţa unor propuneri alternative a fost o constantă care a diluat mult campania, sub pretextul – paradoxal – al revenirii sale către esenţa politicii. La limită, se poate sugera că ofertele câştigătoare au fost cele care au pus cel mai bine în evidenţă capacitatea candidaţilor de a-şi folosi influenţa, relaţiile şi experienţa pentru a mobiliza fonduri şi decizii în sprijinul problemelor punctuale ale propriului colegiu. Simplificând deci, într-o interpretare pur românească, votul uninominal s-a redus la o formulă a traficului de influenţă legalizat prin vot.

CE SE POATE SCHIMBA?

Reperele viitoarei campanii prezidenţiale

Am văzut cum s-au desfăşurat alegerile parlamentare atunci când nu au mai fost cuplate cu alegerile prezidenţiale. Acum, alegerile prezidenţiale vor porni de la această realitate. Se pleacă de la o situaţie în care nu există o polarizare politică naţională evidentă. Chiar dacă Traian Băsescu nu mai este foarte sus în sondajele de opinie (dimpotrivă, majoritatea cercetărilor de la începutul anului 2009 şi până în prezent arată o scădere evidentă sub nivelul simbolic de 50% încredere), nu s-a conturat o alternativă în jurul unei persoane care să reprezinte ceva total diferit. Există candidaţi la această postură, dar nu există încă o polarizare evidentă. Însă, spre deosebire de alegerile parlamentare (când această polarizare a fost evitată şi s-au preferat confruntările locale), de această dată confruntarea nu va mai putea fi evitată.

Există şapte întrebări mari pe care le vom ridica în legătură cu ceea ce se poate schimba în peisajul politic românesc în lunile următoare, ca urmare a confruntării cu noutatea unor alegeri prezidenţiale organizate fără a avea în spate şi alegeri parlamentare.

  1. Absenteismul cronic din prezent va continua şi la alegerile prezidenţiale? Aparent, răspunsul ar trebui să fie da. Practic însă, e foarte greu de crezut că la alegerile prezidenţiale vom avea acelaşi grad de absenteism. Sondajele demonstrează că aceste alegeri sunt considerate ca fiind printre cele mai importante. De asemenea, tradiţia recentelor alegeri arată că prezenţa la prezidenţiale este superioară celei la locale sau chiar la primul tur, atunci când prezidenţialele se suprapuneau pe alegerile parlamentare. Alegerile prezidenţiale sunt cel mai uşor de asimilat alegeri de către electorat, şi vor permite o confruntare total diferită de tot ce a fost până acum. Va fi o confruntare între oameni, cu idei şi proiecte ample, iar cei care vor reuşi să se suprapună pe clivajele existente în societatea românească actuală, vor capta sprijin electoral. Dacă cei trei competitori importanţi vor şti să îşi aleagă bine mesajele şi poziţionările, putem asista la o nouă creştere importantă a participării la vot.
  2. Cât de mult va conta afilierea de partid? Iarăşi, teoretic, va fi fundamentală asocierea candidaţilor cu un partid politic, fiindcă acesta este cel care îi asigură susţinerea logistică şi care îi poate asigura succesul. Practic, se va depăşi puternic clivajul stânga-dreapta şi va conta foarte mult raportarea strict personală. Trebuie amintit că, în România, clivajele cele mai puternice au fost construite în jurul unor persoane şi în jurul a ce reprezentau acele persoane, şi mai puţin în jurul unor partide (pro sau contra Iliescu, pro sau contra Năstase, pro sau contra Băsescu).
  3. Pro sau contra Băsescu? Acesta va fi cel mai important clivaj al prezentului, dincolo de cele doctrinare, organizatorice, sau legate de diverse subiecte punctuale. Întrebarea fundamentală a acestor alegeri va fi una profund personalizată: mai continuăm sau nu cu actualul preşedinte? Iar răspunsul la această întrebare va fi unul strict personalizat, urmând ca tot restul (majorităţi politice, formule de guvernare, structuri de conducere ale partidelor etc) să se adapteze la acest răspuns.
  4. Se va discuta doar despre atribuţiile constituţionale ale preşedintelui? Aici răspunsul este simplu: chiar dacă teoretic ar trebui să se facă asta, abordările vor fi holistice. Se vor prezenta opţiuni guvernamentale ample, cu răspunsuri la toate întrebările, chiar dacă atribuţiile constituţionale sunt limitate.
  5. Cât de mult va conta mobilizarea electorală şi maşinile de partid? Chiar dacă nu avem alegeri parlamentare, maşinile de partid vor fi decisive. Ele vor conta organizatoric, chiar dacă nu discursiv. De capacitatea candidaţilor de a-şi asigura sprijinul echipelor eficiente din fiecare judeţ (indiferent dacă provin din propriul partid sau nu) va depinde succesul final.
  6. Când începe precampania? Şi aici răspunsul este simplu: a început deja. Cel puţin în ceea ce îl priveşte pe actualul şef al statului, campania electorală este permanentă de când a preluat funcţia de lider al ţării. Alegerile europarlamentare au consacrat şi intrarea semioficială în precampanie. Perioada de vară va fi folosită ca moment de lansare de subiecte, de abordări şi de bombe cu scop electoral. Cine aşteaptă toamna pentru acest lucru pierde.
  7. Ce fel de discurs va câştiga? Comunicaţional, va câştiga discursul care răspunde cel mai bine la întrebarea care domină covârşitor agenda publică din acest an: are cineva soluţii pentru ieşirea din criza economică? Dacă se vor da soluţii, dacă se va şti să se ofere speranţă în ceea ce priveşte rezolvarea gravelor dileme de factură economică a contribuabililor , atunci comunicarea va reuşi. Cine va şti să fie cel mai aproape de cetăţean şi de temerile lui cele mai mari, va câştiga.

Acestea sunt o parte din întrebările care apar în acest nou şi inedit cadru electoral. Toamna acestui an va da răspunsurile corecte şi ne va arăta cât de mult a contat separarea alegerilor prezidenţiale de cele parlamentare. Teoretic, mişcarea a avut iniţial sensul de a da cât mai multă consistenţă şi relevanţă fiecărui moment electoral în sine, pentru ca cetăţenii să ştie ce votează şi să nu fie afectaţi de disputa mare. În practică, acest lucru nu s-a întâmplat. Cultura politică autohtonă a făcut ca toţi participanţii la viaţa politică să facă apel la ceea ce cunoşteau. Or, pentru românul obişnuit, politica este o luptă pentru putere între nişte oameni. Aşa încât s-a ajuns la desubstanţializarea şi mai acută a campaniilor electorale.

CONCLUZIE – O campanie prezidenţială cu o miză imensă

Şi, fiindcă vorbim de paradoxurile campaniilor electorale, să încheiem cu încă unul. Deşi nici ultimele alegeri nu au schimbat mare lucru în ceea ce priveşte raporturile dintre principalele partide, ele au scos în evidenţă anumiţi germeni ai schimbării. Doar că aceşti germeni nu au fost creaţi de procesul electoral, ci de acţiunile politice pre-electorale. Paradoxul face ca un set de mai multe alegeri (europene, locale şi parlamentare) care ar fi trebuit să schimbe mult în societatea românească (cel puţin în perspectiva iniţiatorilor noii legi electorale) să fie tocmai cele care disimulează schimbările politice care chiar au loc în societatea românească. Şi asta fără ca populaţia să-şi dea seama de asta. Raporturile de putere din România s-au modificat în ultimii ani foarte mult. Teoretic, ar fi un lucru bun, dacă aceasta ar permite accesul la funcţii unor oameni bine pregătiţi şi respectaţi în comunităţile lor dacă cetăţenii ar fi conştienţi de acest proces.

Opinia noastră însă este că asistăm la o pulverizare a puterii partidelor în beneficiul unor reţele politico-economice mai mult sau mai puţin locale, şi puternic personalizate. Partidele îşi pierd sensul de reprezentare politică a unor grupuri şi idei importante din societate şi devin mai degrabă resurse de cadre pentru grupuri de putere economico-administrativă. Iar lipsa unor instrumente eficiente de control din viaţa politică va genera o scădere a responsabilităţii noilor aleşi, indiferent de nivel, faţă de electorat.

Modul în care evoluează viaţa politică în România este îngrijorător, tocmai pentru că apariţia unui nou capitalism, a unei noi economii de piaţă, în creştere în ultimii ani, nu este însoţită şi de o creştere a democratizării politice. Dimpotrivă, vom asista la o îndepărtare şi mai mare a publicului larg de actul politic.

Poate că una din şansele majore pentru ca această tendinţă să nu devină o regulă este aceea ca alegerile prezidenţiale din acest an să fie direcţionate spre discutarea în detaliu a acestor probleme. Dacă viitoarea campanie prezidenţială va aborda frontal aceste aspecte, sunt şanse ca această evoluţie să nu se consacre. Dacă însă campania prezidenţială va fi una formală, în care competiţia nu va fi stimulată în mod real şi în care se va încerca acoperirea temelor importante de subiecte de factură mondenă, picantă şi total nerelevantă, atunci drumul spre o direcţie greşită a politicii româneşti va continua.



[1] Cf. Monitorul Oficial, nr. 887/29 septembrie 2004

[2] Totuşi, acest sistem funcţionează în cazul alegerii Preşedinţilor Consiliilor Judeţene ca urmare a reformei electorale din 2006.

[3] Alexandru Radu, Constituţia României. Simple modificări, Sfera Politicii, nr. 102-103 / 2003, p. 13-17

[4] Ibidem

[5] Roger Scruton, The Palgrave Macmillan Dictionary of Political Thought, New York, Macmillan Press, 2007, p. 9-10

[6] Alfred Bulai, Mecanismele electorale ale societăţii româneşti, Bucureşti, Editura Paideia 1999, p.181

[7] Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Nicoleta Corbu, Istoria Comunicării, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2007, p.182

[8] Bogdan Teodorescu, Dan Sultănescu (coordonatori), 12/XII: Revoluţia portocalie în România, Bucureşti, Ed. Fundaţiei PRO, 2006, p. 97

[9] Rezultatele au fost preluate de la Biroul Electoral Central – http://www.bec2004.ro/ – 02.06.2009

[10] Camelia Beciu, Comunicare Politică, Bucureşti, Comunicare.ro, pp. 23-36

[11] Centrul de Resurse pentru Democraţie al Asociaţiei Pro Democraţia, 25 + 2 modele electorale – I – Sisteme electorale, Bucureşti, 2006

Persoane de interes:    Corneliu Vadim Tudor    Emil Constantinescu    Ion Iliescu   

Administratorul