Din punct de vedere imagologic, impactul atentatelor din Norvegia este relevant în primul rând pentru dezbaterea politică modernă din Europa.
O noua dezbatere: imigrantii si extrema dreapta!
Amploarea atentatului (dată atât de numărul mare de victime, cât şi de caracteristica specifică a atentatelor teroriste – îmbinarea dintre elementele devenite deja „clasice” în terorismul domestic, precum folosirea fertilizatorilor pentru confecţionarea explozibililor artizanali, şi elemente de ingeniozitate tactică menite a spori numărul de victime şi efectele de imagine ale atentatului) nu face altceva decât să furnizeze noi argumente într-o dezbatere al cărei impact ideologic se concentrează în principal asupra noilor forme de exprimare şi de organizare ale extremei drepte, precum şi asupra cvasi-legitimităţii dobândite de către aceasta în spaţiul public european.
Auto-caracterizarea posibilului autor al atentatelor din Norvegia drept fundamentalist creştin şi un adept al ideilor privind efectele nefaste ale multiculturalismului sau impactul periculos al imigraţiei islamice în Europa Occidentală pot servi drept argument partidelor de stânga, aflate de mai multă vreme în defensivă la acest nivel (în special după declaraţiile succesive ale premierilor britanic şi german cu privire la apusul epocii multiculturale).
Problema majoră nu este neapărat că grupurile extreme din Europa Occidentală trec de la di scursul politic la acţiuni violente (aşa cum s-a întâmplat deja în Statele Unite) – în definitiv, atentatele din Norvegia pot fi încadrate în categoria incidentelor nefericite, dar izolate (factorii materiali, precum accesul facil la arme şi substanţe potenţial periculoase nefiind determinant în ecuaţie – Norvegia are, alături de Elveţia, unul dintre cele mai laxe regimuri cu privire la deţinerea de arme, fără să concureze Statele Unite la capitolul morţilor violente).
Problema majoră pe care atentatele din Norvegia o ridică este a modului în care discursul extremist şi organizaţiile care îl propagă au devenit cvasi-legitime în spaţiul politic european.
În primul rând, din punct de vedere instituţional, prima problemă este falimentul evident al mijloacelor instituţionale europene de prevenire a ascensiunii partidelor extremiste: pragul electoral, înregistrarea judiciară a partidelor, „cordonul sanitar” (marea coaliţie stânga-dreapta care exclude partidele extremiste de la guvernare) par a fi eşuat în stoparea succesului partidelor aflate la extrema dreaptă a spectrului politic.
Combinate cu mesajul euro-sceptic de sorginte libertariană sau naţionalistă, retorica extremei drepte actuale pare a fi depăşit cadrul prezenţei politice izolate şi episodice (circumscrisă de regulă alegerilor europarlamentare).
PREZENŢA EXTREMEI DREPTE – ÎNGRIJORĂTOARE
Formaţiuni extremiste sunt puternic reprezentate în legislativul norvegian, finlandez, danez, olandez, belgian şi italian (cazurile slovac sau bulgar, precum şi cel polonez, în care mesajul populist şi euro-sceptic este grefat pe tema naţionalistă este la fel de îngrijorător, dar nefiind parte a aceluiaşi fenomen politic). Frontul Naţional este considerat a creşte în preferinţele electorale franceze şi a reveni la cota de acum un deceniu, în timp ce prezenţa neo-naziştilor în legislativele locale din Germania (chiar dacă în proporţii relativ reduse) pare a se fi instituţionalizat.
În al doilea rând, prezenţa în legislative sau coaliţii guvernamentale a adus acestor partide nu numai vizibilitate imagologică, ci şi experienţă politică şi o legitimare implicită (prin participarea sui generis la coaliţii de guvernare sau prin prezenţa continuă în Parlamentele naţionale).
Mai mult, în condiţiile în care discursul anti-imigraţie esenţialist şi orientalist (în sensul folosit de Said) a generat susţinere publică, iar partidele de dreapta din main-stream au capitalizat temele extremei drepte (în speranţa îmbunătăţirii unor performanţe electorale), legitimând implicit discursul anti-imigraţie.
Atentatele teroriste ale organizaţiilor teroriste islamice nu au făcut decât să reîntărească percepţiile generalizatorare care transformau imigrantul musulman (sau oriental) dintr-un Celălalt generic, responsabil iniţial doar pentur pierderea slujbelor, într-un Celălalt cu Totul Diferit (care nu „fură” doar slujbele băştinaşilor, ci le atacă şi cultura, organizarea politică, sau le ameninţă direct vieţile şi securitatea).
Faptul că atentatele (revendicate iniţial de o organizaţie islamică) au fost tratate abundent în media ca evenimente aflate în descendenţa actelor teroriste din ultimul deceniu nu face decât să demonstreze modul în care prejudecăţile cu privire la imigraţie şi la raportarea publică faţă de Islam sunt manifeste (iar maniera de ignorare a atentatelor de la Oslo prin tratarea lor drept un incident izolat şi nu neapărat drept un efect al unei transformări mai profunde a spaţiului public şi politic occidental nu face decât să alimenteze vocile critice faţă de transformarea spaţiului public european din ultimul deceniu).
Pe termen scurt este de aşteptat o raportare critică faţă de poziţia adoptată de dreapta europeană faţă de problema imigraţiei şi a multiculturalismului – violenţa atentatelor, raportarea iniţială a unei bune părţi a media la ele fiind pentru moment principalele argumente ale voci extrem de critice ale stângii (faptul că multe dintre victime fac parte din organizaţia de tineret a laburiştilor norvegieni nu va face decât să stimuleze suplimentar reacţia stângii europene).
Pentru moment, singura raportare critică din media norvegiană a făcut apel la necesitatea păstrării caracteristicilor transparente ale sistemului politic (pledând practic pentru o altă cale de a gestiona problema teroristă în raport cu reacţia americană de după 11 Septembrie).
