Alegerile din interiorul Partidului Socialist pentru desemnarea candidatului la preşedinţie nu sunt neapărat o noutate, din punct de vedere instituţional (primele având loc în 1995).
Diferenţa semnificativă care marchează actualul process electoral este dată de faptul că socialiştii au adoptat regula “americană” a primarelor “deschise”: pentru prima dată, cei înscrişi pe listele electorale, membrii partidului şi membrii aripii de tineret (incusiv minorii cu vârste cuprinse între 15 şi 18 ani) pot vota viitorul candidat al socialiştilor (în schimbul plătirii unei taxe de un euro, pentru organizarea procesului electoral).
Alegerile în interiorul partidului socialist sunt o idee care a suscitat numeroase dezbateri în interiorul partidului socialist şi la nivelul stângii franceze în ansamblu.
Scrutinul închis din 1995 (ţinut cu trei luni înainte de alegerile prezidenţiale) a fost câştigat de Lionel Jospin (care pierdea alegerile prezidenţiale în faţa lui Jacques Chirac).
În 2002, socialiştii au renunţat la idea alegerilor interne (în paralel, o dezbatere importantă avea loc la nivelul stângii franceze pentru preluarea modelului italian de alegeri trans-partinice pentru desemnarea unui singur candidat al stângii, dezbatere ignorată în cele din urmă de conducerea Partidului Socialist) – rezultatul a fost unul dezamăgitor.
Acelaşi Lionel Jospin, de data aceasta premier în funcţie, (alături de alţi patru candidaţi ai stângii franceze) nu reuşeau să ajungă nici măcar în turul secund al alegerilor prezidenţiale franceze.
În urma eşecului, alegerile interne închise au fost restabilite, ca modalitate de soluţionare a disputelor din interiorul partidului (marcat de diviziuni nu numai doctrinare sau ideologice, ci şi de profunde diviziuni pe marginea poziţiei faţă de Uniunea Europeană, în urma referendumului prin care electoratul francez a respins adoptarea Constituţiei Europene), Ségolène Royal câştigând alegerile interne, dar pierzând alegerile prezidenţiale în faţa lui Nicholas Sarkozy.
Din punctul de vedere al socialiştilor, principala problemă de care alegerile interne sunt legate sunt alegerile prezidenţiale franceze – impresia generalizantă este că socialiştii sunt captivi „momentului Mitterand”, fiind incapabili să instituţionalizeze succesele electorale din alegerile locale sau parlamentare pentru a câştiga fotoliul prezidenţial (din 8 scrutinuri prezidenţiale organizate în perioada celei de a V-a Republici, socialiştii au reuşit să câştige numai două, în 1981 şi 1988; din cei şase preşedinţi ai Republicii numai unul a reprezentat stânga).
Eşecurile succesive cărora Mitterand părea a le fi pus punct au fost urmate de nu mai puţin de trei episoade electorale nefavorabile pentru socialişti, care încearcă în acest moment, prin instituirea unei metode mai transparente de desemnare a propriului candidat să obţină prim-planul agendei publice, în speranţa câştigării alegerilor prezidenţiale după mai bine de două decenii de la ultima victorie.
Dilemele socialiştilor francezi sunt datorate de fapt acomodării în sistemul politic din Hexagon a regulilor competiţiei deschise (caracteristice mai degrabă procesului electoral din Statele Unite).
În primul rând, se speculează că unul dintre beneficiarii deschiderii partidului către propriul electorat ar fi precedentul candidat la preşedinţie, Ségolène Royal, care a susţinut atât actuala procedură de desemnare, cât şi o campanie anterioară (în paralel cu propria campanie electorală) de extindere a numărului de membri ai partidului („carnetul de socialist pentru 20 de euro”).
În acelaşi timp însă, deşi mai mulţi posibili candidaţi socialişti sunt consideraţi pentru moment de către sondaje a fi favoriţi în ipoteza confruntării cu preşedintele în exerciţiu (chiar dacă Dominique Strauss-Kahn părea un favorit cert în confruntarea cu Sarkoyz, atât Martine Aubry, cât şi François Hollande sau Ségolène Royal, ultima într-o mai mică măsură sunt, conform datelor din sondaje, favorite în cursa prezidenţială din postura de candidate ale socialiştilor), temerea majoră a membrilor de partid este că o campanie electorală mai disputată (având în vedere participarea la alegerile interne a oricărui cetăţean cu drept de vot) ar putea să reducă cota electorală a socialiştilor (avansul de 12% în dreptul lui Aubry şi Hollande nu este considerat unul decisiv).
Temerea că eventuala competiţie din interiorul partidului (care trebuie implicit să fie una publică şi preluată de media naţionale) va accentua lipsa de unitate de la nivelul stângii (în condiţiile în care stânga radicală nu şi-a lansat tradiţionalele tirade la adresa socialiştilor; protestele tinerilor din capitalele europene ar putea să alimenteze suplimentar mişcările radicale din Franţa, mai ales în condiţiile în care mai mulţi potenţial prezidenţiabili ai socialiştilor, în afară de Strauss-Kahn au fost denunţaţi drept reprezentanţi ai „stângii-caviar”).
Concomitent, mai mulţi lideri ai socialiştilor se tem de posibila „sabotare” a procedurilor electorale interne (simpatizanţi ai stângii radicale sau ai dreptei care ar putea participa la scrutinul socialiştilor pentru a vota în favoarea candidatului socialist cu şansele cele mai slabe).
În condiţiile în care avansul în sondajele de opinie al lui Strauss-Kahn îi împinsese unii dintre contracandidaţii acestuia la adoptarea unui compromis („pactul Marakech” – politicianul cu cele mai mari şanse de victorie era susţinut de ceilalţi), care ameninţa să nege întreaga ideea de scrutin deschis (în prezenţa unui singur candidat), actuala competiţie şi aşteptările mari legate de proces în sine constituie sursa neliniştilor din tabăra socialistă.
Pentru moment, principalii candidaţi care îşi dispută poziţia de candidat al socialiştilor sunt Martine Aubry şi François Hollande.
Aubry, primar al oraşului Lille din 2001 şi secretar general al socialiştilor din 2008, când i-a succedat tocmai actualului competitor principal, François Hollande, este considerată un competitor important atât datorită experienţei ei importante atât la nivel guvernamental (ministru în cabinetele Jospin, Beregovoy şi Cresson), cât şi datorită experienţei câştigate în administraţia locală şi în Camera Superioară a Legislativului francez.
Mai mult, fiica fostului preşedinte al Comisiei Europene, Jacques Delors, este considerată a avea de partea ei un număr important de membri ai conducerii datorită legăturilor de familie şi importanţei tatălui său. Chiar dacă experienţa în funcţii publice clamată de Aubry nu este principalul argument în disputa cu Hollande, trebuie observat că ambii secretari auun parcurs relativ similr din poziţia de conducători ai socialiştilor francezi: ambii au înregistrat rezultate notabile în competiţiile electorale interne (Hollande este artizanul victoriei din 2004 la alegerile cantonale, reginale şi la scrutinul european din acel an, unde cele 29,6% din voturi sunt încă cel mai important scor al socialiştilor în aceste alegeri; Aubry a câştigat alegerile regionale de anul trecut, raportarea ei la mişcarea ecologistă şi negocierile purtate cu liderii acestora în vederea obţinerii sprijinului lor pentru turul secund întărindu-i considerabil susţinerea în interiorul partidului).
De asemenea, ambii politicieni au înregistrat eşecuri pe scena europeană – Hollande este considerat responsabil pentru modul defectuos în care socialiştii nu au putut să îşi convingă proprii votanţi să susţină proiectul Constituţiei Europene şi pentru incapacitatea sa de a calma tensiunile din interiorul partidului; Aubry pentru rezultatele extrem de slabe ale socialiştilor la alegerile europene din 2009 (unde socialiştii nu au obţinut decât 14 mandate, la egalitate cu lista ecologistă).
Pentru moment, François Hollande pare a fi favorit în disputa cu Martine Aubry (care încearcă să se legitimeze prin lista masivă de susţinători din interiorul partidului – doi foşti premieri, 15 foşti miniştri şi peste 90 de primari, parlamentari, preşedinţi ai consiliilor cantonal şi regionale) – singurul contracandidat credibil al lui Strauss-Kahn pare a miza în continuare pe imaginea sa de socialist „normal” departe de extravaganţa, luxul sau legăturile familiale imputate adversarilor săi (cu toate că poziţia sa, de fost partener al lui Ségolène Royal – secretarul general care şi-a susţinut consoarta în campania ei prezidenţială – s-ar putea, în ciuda despărţirii cuplului, să afecteze imaginea fostului secretar general care şi-a făcut un titlu de glorie din imaginea sa de primar al micului oraş Tulle).
Resurse:
