Fondat:

1990
Presedinte: Klaus Iohannis
Sediu: Palatul Cotroceni, Bulevardul Geniului nr. 1-3, Bucureşti
Site web: www.presidency.ro

Scurt istoric

Funcţia propriu-zisă de Preşedinte al României a fost creată în 1974 printr-o modificare a Constituţiei din 1965. Marea Adunare Naţională alegea Preşedintele ţării iar acesta era răspunzător în faţa Adunării, exercitând toate atribuţiile specifice funcţiei de şef al statului. După căderea regimului comunist şi după provizoratului puterii de stat de la începutul anilor ’90, construcţia instituţională s-a realizat în jurul formei republicane de guvernământ. Opţiunea reîntoarcerii la monarhie a generat vreme de câţiva ani dezbateri publice furtunoase, constituind una dintre temele conflictului partizan. Totşi, în urma alegerilor din mai 1990, iar apoi a referendumului constituţional din decembrie 1991 republica a fost confirmată şi legitimată prin votul categoric al populaţiei.

Constituţia României a atribuit Preşedintelui o serie de prerogative pentru a satisface, pe de-o parte, necesitatea de reprezentare a statului, iar pe de altă parte, necesitatea de mediere între „puterile statului”, între „stat şi societate”. Luând în calcul doar perioada postcomunistă, România a avut până în prezent 3 şefi de stat: Ion Iliescu (2 mandate), Emil Constantinescu (1 mandat), Traian Băsescu (2 mandate).

Rolul Preşedintelui

Articolul 80 din Constituţia României defineşte rolul Preşedintelui. Conform acestuia, Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei nationale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

Acest articol reprezintă una dintre contradicţiile Constituţiei, deoarece exagerează rolul în stat al Preşedintelui, utilizând formulări care depăşesc atribuţiile ce i se conferă în realitate.

Alegerea Preşedintelui României

Conform Articolului 81 din Constituţia României, Președintele României este ales prin votul direct al cetățenilor, în sistem de vot majoritar, în două tururi de scrutin. Durata mandatului Președintelui este de cinci ani, iar numărul maxim de mandate care poate fi obținut este de două. Pe timpul mandatului, Preşedintele nu poate fi membru al unui partid politic şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată.

Atribuţiile Preşedintelui

Preşedintele beneficiază de o serie de atribuţii exercitate fără concursul vreunui oragan de stat. Acestea sunt: convocarea în primă sesiune a Parlamentului nou ales; convocarea camerelor parlamentului în sesiuni extraordinare; prezentarea de mesaje şi cereri Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale națiunii; promulgarea legilor; sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea unei legi; participarea la unele ședințe ale Guvernului şi prezidarea lor; consultarea guvernului; prezidarea şedinţelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, în calitate de comandant al forţelor armate; atribuţii de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

Pe lângă aceste atribuţii, Preşedintele mai beneficiază de o serie de prerogative care sunt îndeplinite cu ajutorul altor organe de stat. Mai jos le vom enumera pe cele mai importante: organizarea referendumului în probleme de interes național, după consultarea prealabilă a Parlamentului; revocarea sau numirea unor miniștri în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, la propunerea primului ministru; numirea a trei judecători la Curtea Constituțională; numirea în funcție a magistraților; declararea, de regulă, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, a mobilizării parțiale sau generale a forțelor armate; instituirea stării de asediu sau a stării de urgență, parțiale sau totale; conducerea armatei României în calitate de şef ar armatei; acordarea gradelor de mareșal, de general și de amiral etc.

O serie de atribuţii care au generat controverse atât în plan politic, cât şi la nivelul dezbaterii academice necesită o abordare aparte:

Atributul Preşedintelui de a dizolva Parlamentul prevăzut în art. 89 din Constituţia republicată presupune îndeplinirea cumulativă a nu mai puţin de şase condiţii, ceea ce îl face aproape imposibil de aplicat în practică: (i) consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare; (ii) Parlamentul să nu acorde votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare; (iii) Parlamentul să respingă cel puţin două solicitări de învestitură; (iv) Parlamentul poate fi dizolvat doar o singură dată într-un an; (v) Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui; (vi) Parlamentul nu poate fi dizolvat în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă.

Practic, este aproape imposibil ca Parlamentul să fie dizolvat, cel puţin fără voinţa lui, ceea ce demonstrează încă o dată că legea fundamentală a aşezat forul legiuitor în centrul sistemului de guvernare românesc. Este instituţia care are cea mai mare stabilitate. Nu se află aproape niciodată în pericol de a fi dizolvată.

Procedura de învestire a unui nou Guvern este reglementată în articolele 85 alin. 1, 103 şi 104 din Constituţie. Ceea ce caracterizează în mod esenţial această prerogativă a Preşedintelui României este libertatea completă de decizie pe care o are şeful statului de a desemna un candidat pentru funcţia de prim-ministru, indiferent de rezultatul negocierilor. Mai exact, textul constituţional de la art. 103 alin. 1 lasă posibilitatea, cel puţin teoretică, a Preşedintelui, chiar şi în cazul în care un partid politic are majoritatea absolută a mandatelor în Parlament, de a desemna un alt candidat la funcţia de prim-ministru decât cel agreat de partidul majoritar. Dacă la nivel de posibilitate această ipoteză există, în realitate, şeful statului riscă să facă obiectul unei proceduri de suspendare în situaţia în care blochează sau chiar intră în conflict cu majoritatea parlamentară.

Suspendarea Preşedintelui României

Conform Constituţie, Preşedintele poate răspunde politic, pentru fapte grave de încălcare a legii fundamentale (art. 95) şi penal, pentru înaltă trădare (art. 96). Răspunderea politică este o modalitate de limitare a puterii Preşedintelui. Cu toate acestea, în practica politică iniţierea acestei proceduri poate conduce la efecte politice negative pentru anumite partide, pentru anumiţi lideri politici şi poate afecta puternic chiar legitimitatea unor instituţii fundamentale. De exemplu, în urma referendumului din 19 mai 2007, cetăţenii l-au reconfirmat în funcţie pe Preşedintele suspendat cu o majoritate categorică: 74,48% nu au fost de acord cu demiterea şefului statului. Ulterior, această reconfirmare a Preşedintelui a permis acestuia să practice un discurs negativ la adresa majorităţii parlamentare şi implicit la adresa instituţiei în sine.

Atribuţia Preşedintelui de a convoca corpul electoral pentru a se pronunţa prin referendum, cu privire la probleme de interes naţional, conform art. 90 din Constituţie. Dincolo de caracterul vag şi general al „interesului naţional” (care poate fi definit oricum de deţinătorii puterii), obligaţia pentru şeful statului de a consulta în prealabil Parlamentul este clară, dar parţial reglementată de textul constituţional: sunt ignorate consecinţele situaţiei în care Parlamentul nu este de acord cu organizarea referendumului, iar Preşedintele ar decide totuşi organizarea acestuia. Masi trebuie precizat că o astfel de consultare populară nu are caracter legislativ, ci doar consultativ.  Altfel spus, şeful statului nu poate legifera prin intermediul unui referendum declanţat de el. Conform Constituţiei, Parlamentul este unica autoritate legislativă a ţării.