Alegerile europene ne ajuta indirect sa intelegem cat de diferita e lumea politica de restul societatii. Cat de diferite sunt calculele pe care le fac conducerile de partid fata de discursul public si fata de imaginea pe care si-au creat-o. Miza unor alegeri este, in mod normal, castigarea posturilor publice puse in joc. Aceasta presupune gestionarea eficienta a campaniei, numirea unor candidati cu sanse, propunerea unei agende cat mai captivante si lansarea de mesaje si idei cat mai apropiate de parerile de moment ale populatiei. Jocul este unul in care relatia cu cetateanul conteaza enorm si in care victoria politica este fundamentala pentru conducerea partidului. Teoretic, partidele ar trebui sa isi doreasca, in actualul climat politic neclar, o disputa care sa transeze lucrurile si care sa le confirme discursul. Doar teoretic, pentru ca in fapt vedem cum toata lumea incearca sa evite o astfel de disputa. Constitutia, asa cum e facuta, impiedica ajungerea la o solutie institutionala. Nimeni nu poate sa il dea jos pe celalalt, dar in acelasi timp nimeni nu vrea sa discute cu celalalt. Aparent, fiecare vrea sa amane o confruntare directa, pentru a prelungi la nesfarsit actuala stare de lucruri.
In disputa diverselor referendumuri si scrutinuri, prioritate ar trebui sa aiba alegerile europene, macar si pentru ca ele au fost deja amanate suficient de mult pana acum. O noua discutie despre amanare aduce in discutie oportunitatea organizarii lor de fapt. Poate ca ar fi utila ideea de a anula aceste alegeri si de a le organiza odata cu restul Europei, in 2009. O astfel de idee e dorita, de fapt, de toata lumea, fiindca astfel
s-ar pastra actualele pozitii, inca destul de comode. Dar, in acelasi timp, calculul de imagine arata ca trebuie organizate alegeri, pentru a nu da rau in fata Uniunii Europene. Marea temere a tuturor este confruntarea cu rezultatele concrete ale alegerilor. Sondajele de opinie nu dau date suficient de relevante pentru a pronostica un rezultat. Datele pe care institutele de sondare le inregistreaza sunt inertii teoretice si pur politice. Oamenii spun cu cine ar vota la modul general. Nu se cunosc insa candidatii efectivi. Cine stie daca electoratul democrat va vota mai cu sarg o lista cu Monica Macovei in frunte, de pilda? Sau daca electoratul social-democrat se va multumi cu aspectul european al lui Vasile Puscas? Sau daca demisionatul Ungureanu va fi suficient de combativ pentru liberali?
Partidele se tem, fiindca aceste alegeri sunt diferite de tot ce a fost pana acum. Ele se desfasoara intr-un moment nespecific (nici suficient de aproape de alegerile la termen, asa cum sunt alegerile locale, pentru a fi percepute ca trend ireversibil, dar nici suficient de departate de 2008, pentru a putea schimba major un eventual esec). Partidele nu mai au la dispozitie „locomotive” electorale si, deci, se tem sa isi lase imaginea in sarcina unor oameni din linia a doua. Cei care aspira la conducerea statului nu vor intra in aceasta campanie, iar cei tineri, care doresc un rodaj la Parlamentul European, nu sunt inca suficient de sustinuti de partide. Partidele nu au, de asemenea, ce sa promita celor carora le cer sprijinul. Si aici nu ma refer la electoratul fata de care se pot gasi mereu promisiuni frumos impachetate, ci la cei care ar trebui sa contribuie, cu bani si organizare, la castigarea alegerilor. Sinecurile europene sunt prea riguros controlate si prea putin banoase pentru a merita sa se investeasca in ele. Organizatiile se vor bate doar pentru cei cu care au o relatie buna, iar finantarea campaniei va veni doar daca se anticipeaza beneficii ulterioare imediate. Or, cata vreme starea generala a puterii nu e deloc clara, e foarte greu de anticipat aceste beneficii. Cu o guvernare minoritara (fiindca asta avem, de fapt) nici PNL si nici PD nu pot promite mare lucru. PSD nu e intr-o situatie mai buna, fiindca nu e suficient de bataios pentru a aspira la ajungerea rapida la putere, chiar si cu alegeri anticipate. Pentru partidele nou-venite, aceste alegeri vor fi un moment al adevarului, in care va trebui sa confirme in ce liga joaca: PNG isi joaca prea rapid statutul de partid mare, PIN nu e suficient de hotarat sa intre in hora, iar PNTCD nu stie daca mai vrea sau nu sa faca politica. Chiar daca exista temerea ca, pe fondul scaderii partidelor, presedintele e cel care va prevala, calculul e gresit. Fiindca si presedintele trebuie sa se bazeze pe o structura politica de sprijin, in conditiile in care nici PD, nici PLD nu par suficient de solide pentru a recladi o guvernare.
Ajungem, asadar, la intrebarea cu adevarat importanta: cui ii vor folosi aceste alegeri? Aparent, nimanui din actualul establishment politic romanesc. Fara o dezbatere inca deschisa, fara o campanie de informare clara, fara liste stabilite si cunoscute de candidati, partidele par ca au o singura alternativa: amanarea alegerilor europene. Aceste alegeri par a veni ca o obligatie chinuita, ca o factura pentru o utilitate pe care, de fapt, nu o folosim. Singura problema este ca factura trebuie platita, fiindca altfel furnizorul (a se citi Uniunea Europeana) se va supara. Iar Uniunea Europeana nu trebuie sa se supere, fiindca ea este cea care, mai nou, da si gir politic dar si bani (mai ales bani) pentru urmatorii ani.
Articol publicat si in Ziarul Financiar
Dan Sultănescu este analist politic, director executiv al Fundației Multimedia pentru Democrație Locală, coordonator al proiectului infopolitic.ro
