Decizia Turciei de a permite fortelor aeriene americane sa foloseasca baza aeriana de la Inçirlik pentru a bombarda pozitiile Statului Islamic, precum si lansarea propriilor atacuri impotriva gruparii au fost semnalate drept cele mai importante evenimente capabile sa modifice dinamica politica din Orientul Mijlociu, respectiv datele strategice ale razboiului civil din Siria.
Cu toate acestea, mai multe semne de intrebare persista cu privire la soliditatea angajamentului Turciei, precum si cu privire la perspectivele de succes ale colaborarii dintre Ankara si Washington.
Inca de la venirea la putere, in urma alegerilor din 2002, Erdogan si principalul sau partener politic, fostul ministru de externe si actualul premier, Ahmet Davutoglu au fost priviti cu rezerve sau chiar cu scepticism. Succesul economic al perioadei Erdogan, precum si capacitatea sa de a se mentine la putere in ciuda unei puternice traditii seculariste a Turciei, dar mai ales controlul asupra fortelor armate (a caror implicare directa in politica a luat forma a trei lovituri de stat in 1960, 1971, respectiv 1980) au asigurat nu numai legitimitatea conducerii AKP, dar si longevitatea pe scena politica a actualului presedinte, fost premier si primar al Istanbulului.
Cu toate acestea, in timp ce pozitionarea sa cu privire la islamism a ramas permanent o necunoscuta, cochetand intre pozitii moderate si pozitii apropiate de cele ale mai multor miscari fundamentaliste, principala preocupare a fost reprezentata de pretentiile „neo-otomaniste” enuntate de Davutoglu. Interpretata initial drept o pledoarie pentru o noua politica imperiala a Turciei, in Estul Europei si in Orientul Mijlociu, politica a fost descrisa de artizanul ei drept o formula de recreare a unei ordini pasnice in spatiul geopolitic al fostului imperiu.
Atat dimensiunea religioasa, cat si cea politica, au caracterizat nu numai o lipsa de predictibilitate a politicii turce, cat si o conduita capricioasa sub mandatele lui Erdogan. Mai mult, se poate afirma ca ambele trasaturi au fost folosite exclusiv ca argumente discursive, menite a legitima un discurs mai degraba populist, decat islamist ori imperial. Capriciozitatea conducerii turce, care nu a rezolvat, la sfarsit, niciunul dintre marile dosare de politica externa (aderarea la UE, problema Ciprului de Nord, relatia cu Israelul, problema kurda), pare a fi cuvantul de ordine al perioadei Erdogan, e drept, in circumstante care s-au aflat de multe ori in afara controlului liderilor de la Ankara.
Razboiul civil din Siria este relevant pentru aceleasi „piruete” efectuate de conducerea Turciei. Initial, Turcia s-a remarcat pentru insistenta cu care a sprijinit indepartarea lui Bashar al-Assad de la putere, sustinand, in principal, elemente ale Armatei Libere Siriene (formata din fosti militari sirieni, in principal de origine sunnita), precum si grupari ale etnicilor turcomani din Siria. In egala masura, Turcia a asistat mai degraba ca spectator la luptele YPG (Unitatile de Protectie Populara), formatiune kurda, care s-a afirmat ca principal combatant anti-ISIS in nordul Siriei, pastrand o atitudine suspecta in raport cu Statul Islamic, ale carui operatiuni de finantare, respectiv recrutare nu au fost blocate, afirma criticii lui Erdogan.
Totodata, strategia Turciei in Siria pare a fi urmarit doua obiective – crearea unei zone „libere” in nordul tarii, la granita comuna, precum si indepartarea de la putere a clanului Assad, inainte de combaterea amenintarii islamiste. Extrem de circumspecta fata de actiunile kurzilor din Siria, ale caror pozitii au fost recent bombardate de armata turca, Turcia a impiedicat totodata actiuni militare ale acestora – precum incercarea de unire a mai multor enclave controlate de YPG.
Factorul determinant pentru implicarea directa a Turciei si cooperarea cu Statele Unite pare a fi fost atentatul de la Suruc, soldat cu 32 de victime, atribuit militantilor Statului Islamic. Atentatul nu a avut drept consecinta doar participarea directa a Turciei la operatiunile anti-ISIS, ci si denuntarea de catre PKK (principala formatiune pro-independenta kurda din Turcia) a armistitiului incheiat cu guvernul turc. Este important de notat in acest punct faptul ca AKP si Erdogan s-au facut remarcati tocmai prin insistenta cu care au cerut negocierea unei solutii la problema kurda, negociere la care renunta in acest moment extrem de repede.
Practic, din punctul de vedere al guvernului de la Ankara, implicarea in conflict reprezinta o dubla oportunitate – de a combate Statul Islamic, dar si de a preveni o victorie kurda in nordul Siriei, care ar putea avea efecte detrimentale asupra miscarilor pro-independenta din Irak si mai ales din Turcia. Strategia turca insa este departe de a fi calea catre succes. Atat Armata Libera Siriana, cat si militiile turcomane din Siria nu reprezinta unul dintre actorii majori, capabili sa infrunte Statul Islamic ori fortele loiale regimului Assad. Totodata, cooperarea cu alti actori relevanti – Frontul al-Nusrah, grupare cu o prezenta puternica in centrul tarii, este putin probabila, in conditiile relatiilor acestora cu Al Qaeda.
Mai mult, nici perspectiva infrangerii regimului Assad, nu este neaparat credibila. Rezistenta acestuia intr-un conflict cu multipli adversari a dovedit soliditatea si existenta unui genuin sprijin popular in anumite parti ale societatii siriene. Mai mult, sprijinul Hezbollah si al Iranului pentru regimul lui Assad face iluzorie o infrangere a acestuia pe termen scurt.
Mai multi comentatori au speculat ca decizia Turciei este tipul de comportament oportunist care a caracterizat permanent administratia Erdogan – interventia in Siria ar fi solutia pentru mai multe probleme. Interventia impotriva ISIS ar trebui sa puna punct controverselor cu privire la caracterul „moderat” al Islamului promovat de AKP si de Erdogan, in timp ce dinamica militara ar preveni un eventual succes militar si politic al kurzilor. in plan intern, denuntarea HDP (formatiune de stanga cu puternice legaturi kurde) si ridicarea imunitatii mai multor parlamentari ai acesteia, au rolul de a galvaniza sprijinul pentru AKP, in perspectiva unor alegeri anticipate, care sa ofere nu numai victoria, ci si garantia unui numar suficient de mandate pentru modificarea Constitutiei, cel mai important proiect domestic al lui Erdogan.
Sursa foto: turkeyflag.facts.co
