Demisia lui Ed Milliband dupa infrangerea electorala suferita in prima parte a acestui an de Partidul Laburist a inaugurat practic competitia electorala pentru desemnarea succesorului acestuia.

In ciuda unei efervescente care a impins in fata mai multe nume, cursa electorala a devenit in scurt timp o competitie intre trei favoriti si un outsider, in primul rand datorita formulelor institutionale interne ale laburistilor. Desemnarea unui inlocuitor pentru Gordon Brown, dupa infrangerea din 2010, a durat foarte mult timp si a accentuat competitia dintre diferitele grupuri ale partidului, luandu-se decizia ca sistemul de alegere al noului lider sa se schimbe: votul ponderat – o treime parlamentarii partidului, o treime membrii si o treime sindicatele afiliate laburistilor – a fost inlocuit cu un sistem de vot preferential (fiecare alegator ordoneaza candidatii) universal, in care membrii partidului (si cei afiliati oficial ca simpatizanti) aleg noul lider.

Cu toate acestea, nominalizarile pentru candidatura nu pot fi facute decat de parlamentarii laburisti. Acesta este unul dintre motivele pentru care in cursa Andy Burnham (secretarul din umbra al sanatatii), Liz Kendall (secretarul din umbra pentru persoane varstnice), Yvette Cooper (secretarul din umbra pentru interne) si Jeremy Corbyn. Nominalizarea lui Corbin a parut initial un exercitiu pur formal de imagine – mai multi parlamentari laburisti, nu neaparat apropiati de stanga partidului, au sustinut nominalizarea acestuia pentru a asigura o diversitate de opinii in competitia interna.

Corbyn este unul dintre „veteranii” parlamentari ai laburistilor si unul dintre ultimii „supravietuitori” ai tumultuosilor ani ’80, in care virajul la stanga al laburistilor a fost lipsit de rezultate electorale pe masura. Corbyn, un apropiat al lui Tony Bennett, cel mai mare contestatar de la stanga partidului al mandatelor lui Tony Blair si Gordon Brown, este considerat unul dintre liderii informali ai aripii “benniste” a partidului, sfidand in numeroase ocazii disciplina de partid si votand impotriva propunerilor cabinetelor laburiste. Corbyn este de asemenea unul dintre principalii contestatari ai interventiei Marii Britanii in Irak, din 2003.

Alegerile sunt in egala masura expresia dezbaterilor interne ale laburistilor asupra strategiei si pozitiei pe care partidul trebuie sa o urmeze pe esichierul politic. infrangerea din 2015  fost explicata de Tony Blair drept rezultatul etizarii lui Milliband de a oferi raspunsuri la problemele identificate de alegatorii centristi din clasa de mijloc. Acesta a fost si mesajul pe care doi dintre candidati – Cooper, dar in special Kendall (acuzata de alti membri de partid ca ar activa cu mai mult succes in randul conservatorilor) – l-au transmis insistent in perioada campaniei electorale. Burnham, considerat de mai multi observatori principalul favorit, a incercat sa adopte o linie mai concilianta, consonanta deopotriva si cu imaginea sa de politician afabil, apropiat de ambele extreme ale partidului.

Elementul surprinzator este faptul ca, in ciuda situatiei sale de candidat „suplimentar”, de coloratura, Corbyn a reusit sa domine dezbaterea, crescand constant in estimarile sondajelor de opinie. Cele mai recente date, indica faptul ca, la numararea primelor preferinte, Corbyn ar fi preferat de 46% dintre alegatorii laburisti, invingandu-l pe Burnham cu 53% la 47% dintre voturi. Mai mult, sondajele indica faptul ca mutle dintre mesajele si propunerile acestuia (considerate radicale chiar in interiorul Partidului Laburist) se bucura de sustinerea publicului: 60% dintre alegatori sustin renationalizarea cailor ferate, 56% sustin introducerea unei taxe de 75% pe veniturile de peste 1 milion de lire sterline, 59% doresc introducerea unei formule de control a nivelului chiriilor, in timp ce 60% doresc introducerea venitului de viata garantat.

Ascensiunea lui Corbyn este factorul dominant al competitiei electorale a laburistilor, atragand si interventia lui Tony Blair, care, desi nu si-a declarat sustinerea pentru niciun candidat, a declarat ca alegerea lui Corbyn ar fi o catastrofa, care ar readuce partidul in situatia de la mijlocul anilor ’80, cand laburistii au petrecut mai bine de un deceniu in opozitie. Foarte categoric, Blair a declarat ca cei care considera ca trebuie „sa voteze cu inima” au nevoie de un „transplant”.

Cu toate acestea, problemele strategice ale laburistilor raman in continuare mai complexe si nu pot fi rezolvate la simplul indemn de mutare spre centru a lui Blair. Pe de o parte, partidul are in acest moment un competitor – nationalistii scotieni, care ofera singura alternativa la discursul austeritatii, de pe pozitii de stanga. Pe de alta parte, un numar important de sustinatori laburisti considera ca inclusiv ratarea alegerilor din 2020 este scuzabila, daca partidul reuseste sa isi reinventeze discursul. Mai mult, asa cum arata mai multi observatori, problema coalitiei construite in 1997 de Tony Blair este ca ea este una extrem de eterogena social si nu mai poate fi reconstituita aproape doua decenii mai tarziu. Totodata, pericolul pozitionarii in centru este acela de a transforma partidul intr-un actor imobil – preocupat de tendintele centrifuge, va evita actiuni decisive, pentru ca oricare dintre ele are, pe termen scurt, costuri electorale inevitabile.

Sursa foto: newstatesman.com


infopolitic