Cea de a treia si ultima dezbatere a candidatilor la presedintia Comisiei Europene a fost, la fel ca si celelalte doua evenimente care au precedat-o, relativ lipsita de vizibilitate in media europene. Cu toate ca s-a bucurat de o atentie mai ridicata a presei continentale, dezbaterea nu este considerata un eveniment care sa prefateze mandatul viitorului presedinte al Comisiei Europene, si, cu atat mai putin, un punct capabil sa influenteze dezbaterea publica asupra viitorului UE sau campania pentru alegerea noului Parlament European.
In egala masura, reactiile politice care au insotit dezbaterea arata atat importanta politica a alegerilor europene, cat si dificultatea acestora de a genera schimbari institutionale majore la nivelul institutiilor si politicii UE. Pe de o parte, reactia de protest a Conservatorilor si Reformistilor Europeni, grupul care cuprinde conservatorii cehi si britanici, care au solicitat sa fie prezenti la Bruxelles, desi au refuzat sa desemneze un candidat la presedintia Comisiei, arata ca, intr-o mare masura, dezbaterea a fost una a fortelor pro-europene. Inclusiv Alexis Tsypras, candidatul extremei stangi a subliniat in interventia sa de la Bruxelles, ca extrema stanga doreste reformarea si nu desfiintarea Uniunii Europene.
Campania partidelor europene pentru desemnarea noului presedinte al Comisiei intruneste practic fortele „euro-file”, neglijand astfel considerabil avansul miscarilor eurosceptice sau populiste, care au sanse mari sa se claseze in fruntea preferintelor electorale in mai multe state europene si sa formeze un bloc, e drept eterogen, dar extrem de extins in noul Legislativ european. Pe cale de consecinta, intrarea partidelor dedicate constructiei europene „in jocul alegerilor” noului presedinte a privat dezbaterea de o problema reala a spatiului politic european – argumentele impotriva curentelor eurosceptice sau populiste nu au fost lansate decat tangential de catre candidati.
La fel de important este comunicatul comun al PES, ALDE si PPE, care au cerut Consiliului sa desemneze presedintele Comisiei dintre candidatii inscrisi in cursa electorala. Exista, la nivelul partidelor europene, temerea justificata ca succesorul lui Barroso va fi din nou rezultatul unui compromis si al unui proces de negociere purtat netransparent de sefii de stat si de guvern ai UE.
In mod evident, deturnarea votului popular ar fi o lovitura majora la adresa credibilitatii Parlamentului European si a procesului electoral. Cu toate acestea, trebuie observat ca distributia mandatelor, asa cum rezulta ea din predictiile si sondajele existente, nu acorda niciunei forte politice europene majoritate absoluta la nivelul PE – o negociere intre fortele politice europene cu privire la succesorul lui Barroso este, in egala masura, netransparenta.
Mai mult, in cazul in care Consiliul decide sa forteze desemnarea unui presedinte in ciuda opozitiei partidelor europene, unii observatori anticipeaza o posibila criza politica si un conflict intre nivelul national si cel european al spatiului politic – exista o ostilitate, disimulata pe parcursul campaniei electorale, intre politicienii „europeni” si cei „nationali”, in special in spatiul occidental. Institutional, PE „alege” si nu „aproba”, conform prevederilor Tratatului de la Lisabona, presedintele Comisiei Europene.
In termeni retorici, dezbaterea a fost, la fel ca si precedentele, destul de putin animata, cu exceptia atacului lui Verhofstadt la adresa lui Martin Schulz (Verhofstadt l-a caracterizat pe Jacques Delors drept un „socialist inteligent”, in timp ce „dumneavoastra, domnule Schulz, nu sunteti tot timpul inteligent”). Candidatii au incercat sa adopte pozitii mai degraba moderate – prima participare a lui Alexis Tsypras, vazut drept unul dintre liderii informali ai extremei stangi europene a fost mai degraba stearsa, accentuata probabil si de faptul ca acesta a insistat sa vorbeasca in limba greaca (spre deosebire de Keller, Schulz si Verhofstadt, care au vorbit in engleza, sau de Juncker, care a vorbit in franceza).
Politic, fiecare dintre candidati si-a atins obiectivul strategic. Schulz, care a incercat sa isi concentreze mesajul pe cresterea transparentei institutiilor europene si pe reducerea deficitului democratic, precum si pe cresterea nivelului de trai, a reusit sa pozeze intr-un politician moderat, desi a pierdut mult din flexibilitatea asociata imaginii sale.
Juncker a incercat sa se distanteze de pozitia de preferat al Angelei Merkel si de exponent al unuia dintre cele mai diverse grupuri politice din UE, propunand mai multe propuneri sociale – impunerea de salarii minime la nivel european (ceea ce a atras si interventia lui Schulz, care l-a etichetat pe luxemburghez drept „social-democrat deghizat”). Luxemburghezul a incercat sa puncteze in propria favoare, referindu-se la rolul jucat in instaurarea uniunii bancare si lasand impresia ca este candidatul cel mai familiarizat cu peisajul institutional european.
Verhofstadt s-a simtit comfortabil in pozitia de outsider al cursei, dar si de potential „kingmaker”, in conditiile in care liberalii pot inclina balanta in favoarea oricaruia dintre cei doi favoriti la presedintia Comisiei.
Surpriza vine din partea ecologistei Ska Keller. Marea majoritate a observatorilor au subliniat „cresterea” ei pe parcursul campaniei electorale, considerand ca ecologista a fost cel mai performant participant la ultima dezbatere. Cu toate ca problemele de politica externa sau economie au atras atacuri din partea celorlalti participanti, pozitiile conturate pe problemele de mediu sau cele legate de imigratia ilegala a atras un val neasteptat de vizibilitate mediatica pentru europarlamentarul german.
Sursa foto: de.wikipedia.org
