Victoria in alegeri a Syriza, precum si primele zile ale guvernarii formatiunii radicale de stanga au fost unul dintre cele mai discutate subiecte de pe agenda media europene. Spectrul ascensiunii unui actor politic privit indeobste drept unul extremist ori cu puternice accente populiste, precum si angajamentul asumat de reducere, eventual unilaterala, a datoriilor pe care Grecia le are in fata creditorilor sai internationali, au fost factori suficienti pentru a da o vizibilitate internationala alegerilor elene, castigate, intr-o maniera previzibila de formatiunea condusa de carismaticul Alexis Tsipras. Victoria si prima saptamana la conducerea Greciei sunt fara indoiala unele dintre cele mai importante evenimente in politica europeana.
Este important de observat in primul rand ca victoria Syriza este una puternic facilitata de sistemul electoral elen. Primele alegeri anticipate dupa un sfert de secol au adus victoria Syriza in primul rand din cauza primei electorale consacrate de legislatia elena, care acorda formatiunii clasate pe primul loc un bonus de 50 de mandate parlamentare. In lipsa acestora, majoritatea obtinuta simplu prin cooptarea micului partid al Grecilor Independenti, de care ii leaga mesajul anti-austeritate, ar fi fost mult mai dificil de format si probabil ar fi dus la formarea unui guvern probabil cu un mesaj mai moderat.
De altfel, principala problema pe care prima saptamana a guvernarii Syriza a ridicat-o este tocmai lipsa unui mesaj coerent si constant. Anuntata drept unul dintre partidele extremiste sau populiste care va avea fie reverberatii in spatiul european, fie va „distruge” Grecia, victoria Syriza a fost mai degraba urmata de o comunicare publica incoerenta. Este drept ca pentru a accede la putere Syriza si-a moderat o mare parte dintre propunerile politice – unul dintre compromisurile electorale majore fiind asumarea angajamentului de a ramane in interiorul Zonei Euro, desi revenirea la lira ar fi deschis poarta sustinerii net mai usoare a datoriei externe. Cu toate acestea, mesajele contradictorii ale lui Tsipras si ale ministrului sau de finante nu pot sa nu fie luate in seama: in timp ce la prima reuniune a Eurogrupului,Yanis Varoufakis, a anuntat ca nu va lucra cu troica ce gestioneaza transele creditului acordat Greciei, Tsipras a intervenit pentru a spune ca este convins ca procesul de negociere al Greciei cu creditorii sai internationali se va incheia cu succes si ca Atena isi va respecta obligatiile, facand astfel ecolul declaratiilor pe aceeasi tema ale oficialilor germani, singurii care au abordat altminteri acest subiect.
In ansamblu, Syriza nu a prezentat un plan al negocierilor si nici o lista de obiective concrete. Este adevarat ca natura sarcinii asumate previne planificarea si transparenta in comunicarea pe marginea acestui subiect. La fel de important este faptul ca in campania electorala, Tsipras nu a facut, asa cum a declarat recent, nici un apel la incetarea unilaterala a platilor, pledand pentru renegocierea conditiilor impuse Atenei. Masurile dispuse initial sunt de asemenea mult mai modeste decat se credea – numarul bugetarilor care vor fi reangajati este unul redus, iar povara financiara este limitata: in urma procesului de reducere a cheltuielilor bugetare, Grecia ar avea un excedent, in lipsa platii datoriei externe.
Trebuie observat, de asemenea, ca Syriza a profitat si profita insa de vizibilitatea propriului lider. Candidat al stangii radicale europene la functia de presedinte al Comisiei, Tsipras este un politician care a castigat nu numai in planul imaginii, ci si al experientei, ca urmare a cresterii importantei formatiunii sale, in special la nivel european. Mult mai putin transant in interventiile publice decat declaratiile sale si trecutul o lasa sa se inteleaga, Tsipras este un comunicator maleabil, ceea ce legitimeaza indirect acuzatiile cu privire la caracterul sistemic sau catch-all al propriei formatiuni. Privita drept promotoarea unor valori alternative, Syriza, respectiv Synaspismos (formatiunea din cadrul Syriza al carei lider este Tsipras), victoria sa in alegerile de saptamana trecuta este privita drept un posibil pas catre schimbarea discursului si a politicilor economice si sociale din Europa.
Este dificil in acest context de explicat aparenta moderare a obiectivelor Syriza – este adevarat ca „radicalismul” unui partid trebuie insa identificat contextual. In masura in care denuntarea unei hegemonii intelectuale neoliberale ramane obiectivul formatiunilor precum Podemos sau Syriza, este important de notat ca revendicarile lor sunt departe de programe electorale care au castigat alegeri in Europa, cum ar fi cel laburist, din 1946, care pleda deschis pentru nationalizari si extinderea sistemului public sau programul electoral al lui François Mitterand din 1981, care condamna sprijinul american pentru dictaturile latino-americane, cerea nationalizarea a noua grupuri economice si crearea a 150000 de locuri de munca in sectorul public.
Este posibil ca acest discurs aparent moderat sa fie consecinta presiunii externe exercitate asupra noului guvern. Cu toate acestea, nu trebuie omis din calcul nici faptul ca Syriza, ea insasi parte a unui guvern de coalitie, este la origine o confederatie de 13 grupari, ce cuprinde membri cu convingeri ce variaza de la formule ale marxismului de stat la social-democratie.
Mai problematice decat obiectivele economice sunt declaratiile lui Tsipras cu privire la politica UE fata de Rusia. Maniera neprotocolara in care guvernul elen a criticat pozitia UE fata de Rusia, alaturi de speculatiile cu privire la legaturile dintre Tsipras si regimul condus de Vladimir Putin au creat nelinisti importante cu privire la politica externa a noului guvern elen. Ramane de vazut daca opozitia a fost una punctuala sau daca executivul condus de Tsipras a incercat sa probeze autenticitatea pozitiei sale alternative.
In acelasi timp, este dificil de estimat efectul direct al victoriei Syriza asupra politicii europene. Pe de o parte, Podemos, partidul de stanga spaniol aflat in ascensiune a salutat victoria Syriza si a organizat propria sa demonstratie masiva la Madrid. Desi legaturile directe intre cele doui formatiuni sunt puternice, in special la nivelul conducerii si, se poate specula asupra existentei unui set de cauze structurale comune ce au influentat ascensiunea celor doua miscari, este dificil insa de anticipat eventuala lor extindere in plan european – trebuie observat in acest context ca Syriza a preferat sa actioneze direct, in loc sa foloseasca infrastructura Stangii Europene Unite din PE.
Problema succesului Syriza poate fi pusa cel mai bine in termenii propriilor obiective: capacitatea de a combate hegemonia neoliberala care influenteaza politicile economice europene. Or, in acest context, principala problema a Syriza este ca, in conformitat cu propria logica, contestarea ideilor de dreapta nu poate avea loc in ceea ce ramane totusi, din punct de vedere informal, periferia sistemului capitalist european.
In aceste conditii, ramane de vazut care dintre fenomenele concurente (natura politica a Syriza, venirea la putere sau presiunea partenerilor externi) este responsabil pentru moderarea aparenta a obiectivelor noului Guvern elen. In egala masura, impactul acestui proces, precum si al negocierii urmarite de Tsipras este dificil de anticipat. Ceea ce este insa cert este ca, in orice situatie, consecintele dinamicii elene vor avea efecte si in plan european.
Sursa foto: .paginaeuropeana.ro
