Protestele din Turcia reflecta, din ce in ce mai mult, diviziunea dintre modernitate si traditionalism, mascata pana in prezent, de cresterea economica a tarii. Chiar daca, la prima vedere, protestele par a avea de-a face cu un proiect de constructie, care ar duce la transformarea parcului Gezi, din piata Taksim, in esenta ele sunt orientate impotriva destabilizarii regimului secular al tarii si islamicizarea acesteia.
Declaratiile din ultimele saptamani ale Premierului Erdogan reflecta dorinta acestuia de a transforma statul laic in unul musulman, atentand tocmai la valorile care ii confera aceasta identitate, in principal libertatile individului in ceea ce priveste comportamentul in societate, tipul de imbracaminte, aspectul fizic, familia si nu in ultimul rand, consumul de alcool.
Turcia, o tara care s-a orientat spre Vest, inca de la fondarea republicii, cu 90 de ani in urma, a devenit membru NATO acum mai bine de 60 de ani si a inceput negocierile de aderare la UE acum 25 de ani, se confrunta, in momentul de fata, cu aceleasi intrebari de acum 90 de ani: Cine dorim sa fim? Si in ce directie merge Turcia?
Culisele protestelor
- Recentele demonstratii si contra-demonstratii au servit la evidentierea celor doua curente fundamentale care conduc societatea turca. Pe de o parte, exista curentul progresiv, urban, orientat spre Europa. Pe de alta parte, cel conservator, rural, profund influentat de Islam.
- Conform activistilor turci, turcii moderni nu au putut suporta ca Prim-ministrul si colegii sai islamisti sa incerce sa le dicteze modul in care trebuie sa se imbrace, cati copii ar trebui sa aiba si daca isi pot afisa public afectiunea. La polul opus, sustinatorii Partidului Justitiei si Dezvoltarii, islamist conservator, al lui Erdogan (AKP), spun ca sunt obositi de a fi priviti de sus de catre o elita occidentalizata, fiind catalogati drept niste naivi provinciali.
- In esenta, cele doua grupuri sociale, „turcii albi” (Beyaz Turkler) urbani, si „turcii negri” (Kara Turkler) din mediul rural, si-au extins deopotriva influenta in ultimii 10 ani. In timp ce venitul real pe cap de locuitor din Turcia a crescut cu un factor de unu-si-jumatate, Turcia a devenit in acelasi timp mai cosmopolita, dar si mai religioasa, mai progresista, dar si mai conservatoare, mai urbana, dar si mai provinciala.
Impactul atitudinii lui Erdogan in politica interna
- Partidul Justitiei si Dezvoltarii – AKP – a ajuns la guvernare in 2002, cu un nou plan de transformare a tarii nu doar intr-un stat democratic, ba mai mult, intr-o democratie liberala, printr-o serie de reforme fundamentale. AKP a reusit sa stabileasca un echilibru relativ, oferind deschidere fata de minoritatea kurda, favorizandu-i, in acelasi timp, pe conservatorii religiosi, insa riscand sa nemultumeasca elita nationalista kemalista.
- Initiativa unui dialog cu minioritatea kurda, prespune o viitoare noua Constitutie care sa prevada atat modificarea notiunilor definitorii ale Turciei ca stat ”kemalist”, ”secular” si ”nationalist”, cat si instaturarea unui regim prezidential. Aceasta ultima masura ar putea spori puterea lui Erdogan, instalandu-l in functia de Presedinte, ales de popor si nu de Parlament, ca pana acum. Celelate trei partide din Parlamentul turc – Partidul Miscarii Nationaliste (MHP), de ideologie ultra-nationalista, Partidul Republican al Poporului (CHP), de ideologie nationalist-kemalista, si Partidul Pacii si Democratiei (BDP), pro-kurd – nu accepta aceasta propunere constitutionala, BDP asteptandu-se chiar la concesii majore.
- Deoarece MHP si CHP acuza AKP de colaborationism cu kurzii cu privire la viitorul constitutional al Turciei, pe alte baze decat cele traditionale, secular-kemaliste, cadrul protestelor din ultimele saptamani devine din ce in ce mai clar. Multi dintre cei care au iesit in strada se tem ca au de-a face cu un scenariu deja cunoscut, intalnit in Turcia anilor ’70, in care multiplicarea factiunilor politice conduce la cresterea nemultumirilor si la crearea unui climat de suspiciune.
- Nemultumirea se manifesta la nivelul diferitelor grupuri ale societatii. Protestele ascund de fapt o constelatie de revendicari si politici, nu intrutotul compatibile. Protestatarii reprezinta o coalitie ad-hoc ce nu are inca un ecou politic, tocmai din cauza diversitatii pozitiilor sustinute. Secularistii se revolta impotriva limitarilor care indica mentalitatea islamului conservator, cu care republica laica este incompatibila. Militantii pentru drepturi civile se revolta impotriva arestarii jurnalistilor din varii motive, atacuri la libertatea expresiei si teama de un viitor stat politienesc. Nationalistii se revolta impotriva initiativei dialogului cu minoritatea kurda, cat impotriva proiectului constitutional care va elimina definitia etnic-monolitica a natiunii, recunoscandu-i diversitatea etnica si culturala. Si nu in ultimul rand, sustinatorii stangii sunt revoltati de atitudinea neo-liberala a Guvernului AKP, care pare sa-i favorizeze pe oamenii de afaceri apropiati partidului.
- Este important de notat de asemenea ca reprezentantii protestatarilor sau miscarile care sustin protestele nu sunt neaparat elementele unei miscari sau ale unei formatiuni cu profunde convingeri democratice. Una dintre sursele nemultumirii protestatarilor este reprezentata tocmai de succesul negocierilor dintre Erdogan si Abdullah Ocalan, liderul Partidului Muncitorilor din Kurdistan. O mare parte a establishment-ului nationalist se teme ca incheierea unui conflict care a durat decenii se face in defavoarea statului national unitar turc. De asemenea, reprezentantii politici ai kemalismului au avut permanent o atitudine ambivalenta atat in raport cu fortele politice de stanga, cat si fata de formulele politice islamiste. O ostilitate reziduala fata de ideea de multipartidism este in continuare prezenta la acest nivel.
- Este important de subliniat de asemenea faptul ca islamismul (o forta recurenta in politica turca) nu impartaseste neaparat caracteristicile radicale ale curentelor din Orientul Mijlociu. Intr-o mare masura el este o reactie conservatoare la emanciparea si modernizarea indusa uneori fortat de statul turc, cu un puternic continut reparatoriu (una dintre revendicari ramane deschiderea moscheilor inchise de catre Atatürk).
- Totodata, capacitatea lui Erdogan de a se folosi de sprijinul european pentru a tempera ambitiile politice ale armatei (garantul laicitatii statului si autoare a nu mai putin de trei lovituri de stat in ultima jumatate de secol) este una dintre marile realizari ale mandatului sau – nu este mai putin relevant ca ultimul premier islamist, Necmettin Erbakan, a fost obligat sa demisioneze de fortele militare in 1997.
Reactia Germaniei si amanarea negocierilor de aderare la UE
- Turcia a deschis negocierile de aderare la UE in 2005, dupa 18 ani de la momentul aplicarii, insa discutiile au avansat intr-un ritm greoi, care a permis inchiderea unui singur capitol din cele 35 necesare. UE planuise deschiderea unui nou capitol, miercurea trecuta, pentru a revigora eforturile Turciei blocate in ultimii trei ani.
- Cu toate acestea, blocul european s-a simtit obligat sa amane aceasta noua runda de discutii pentru cel putin patru luni, ca urmare a masurilor de represiune a protestatarilor anti-guvernamentali, considerate exagerate si incalcand o serie de drepturi si libertati cetatenesti. Totusi, liderii europeni au declarat ca calea catre UE ramane deschisa. Miscarea UE, discutata in prealabil cu Turcia, nu a atras o criza a relatiilor dintre cele doua.
- Turcia si Germania au fost implicate intr-o disputa diplomatica, saptamana trecuta, dupa ce Cancelarul german Angela Merkel s-a declarat ingrozita de masurile de represiune impotriva protestatarilor, iar Germania, sustinuta de Austria si Olanda, a blocat negocierea noului capitol.
- Drept urmare, guvernele UE au sustinut o propunere inspirata de Germania, fiind de acord sa deschida capitolul privind politica regionala, insa amanand lansarea oficiala a discutiilor pana dupa prezentarea raportului Comisiei Europene din 9 octombrie, care prevedere reformele si drepturile omului in Turcia, cand vor stabili o noua data.
- Conform Ministrului de Externe austriac Michael Spindelegger, acordul UE a oferit Turciei o perioada de proba pentru a vedea modul in care gestioneaza drepturile fundamentale ale cetatenilor, dreptul de a demonstra si dreptul la libertatea expresiei.
- Alte guverne UE, inclusiv Suedia, au sustinut ca UE trebuie sa tina Turcia pe calea aderarii si ca ar trebui sa se implice mai indeaproape in promovarea drepturilor civile de catre Ankara. In acest sens, Ministrul de Externe al Irlandei, Eamon Gilmore a declarat ca, desi liderii europeni au fost deranjati de reactia la protestele pasnice din Turcia, este de parere ca procesul de aderare la UE este cel mai eficient instrument pentru a influenta agenda reformelor din Turcia.
Concluzii
- In mod evident, transformarea Turciei intr-un stat islamist este o utopie, datorita numarului mare de cetateni non-turci, non-musulmani si a femeilor educate, care nu vor accepta revenirea la valorile traditionale, in contextul unei societati care doreste europenizarea si includerea sa in relatiile internationale vestice.
- Turcia trece printr-o perioada de transformari ale caror riscuri au fost asumate de partidul de la guvernare. Problema majora a AKP, in acest moment, este tocmai liderul sau, Recep Tayyip Erdogan, odata reprezinta locomotiva succesului, care se confrunta in prezent cu imaginea de lider avid de putere, care dezvolta deja o obsesie pentru implementarea republicii prezindentiale si care devine din ce in ce mai impulsiv. Toate aceste caracteristici il fac sa fie indezirabil atat la conducerea propriul partid, cat si in viitorul Turciei.
- Cu toate acestea, meritele lui Erdogan nu pot fi ignorate: Atatürk a modernizat si secularizat tara, iar Erdogan a democratizat-o si a transformat-o intr-o putere regionala demna de respect. Pe de alta parte, toate masurile importante ca eliberarea Turciei din stransoarea militara, prosperitate pentru segmentele largi ale populatiei si inceperea negocierilor de aderare la UE, au avut loc in timpul primului mandat. Din pacate, Premierul nu mai este politicianul talentat care a transformat radical Turcia acum 10. Nu mai este machiavelicul inteligent tactic care si-a inceput ascensiunea fulminanta dupa eliberarea din inchisoare in 1999, care si-a temperat aliatii si si-a aliniat adversarii. Erdogan, care a dezmembrat vechiul statul turc, conduce acum cu metodele celor care odata l-au persecutat, comportandu-se asemeni kemalistilor, care vad statul ca pe o proprietate privata, impiedicand adevarata democratizare pentru zeci de ani.
- Acest joc in oglinda intre protestatari si Premier se reflecta la toate nivelurile: daca pentru demonstrantii care au fost evacuati din parcul Gezi va fi dureros sa realizeze ca marea parte a societatii turce nu le impartaseste obiectivele, atunci pentru Erdogan va fi si mai dureros sa recunoasca ca are nevoie de mai mult decat de majoritati parlamentare pentru a fi un lider legitim.
- In ceea ce priveste reactia Germaniei, este evident ca Merkel isi doreste intarzierea negocierilor de aderare a Turciei pana dupa alegerile germane din septembrie, atata vreme cat conservatorii sai se opun cu desavarsire includerii Turciei in clubul european. Atat Germania, cat si Franta au fost sceptice intotdeauna in a-i permite unei tari de 76 de milioane de locuitori, predominant musulmana, sa acceada la Uniunea celor 27 de state europene, temandu-se ca diferentele culturale si dimensiunea acesteia ii vor ingreuna integrarea.
© Sursa foto: Associated Press
Administratorul
