Recentele declaratii ale Liderului Suprem al Iranului, ayatollahul Khamenei, cu privire la soarta acordului final intre Teheran si marile puteri au constituit cel mai important element capabil a afecta procesul diplomatic cu privire la dosarul nuclear iranian.
Liderul Suprem al Iranului a declarat ca nu are incredere in Statele Unite si ca, desi a sprijinit procesul de negociere, nu exista garantii cu privire la incheierea sau implementarea unui acord final. Declaratiile lui Khamenei sunt completate de mai multe interventii de la nivelul Congresului american, care au criticat acordul cadru negociat de administratia Obama si au reluat ideea ca ori prin procesul parlamentar, ori o eventuala administratie republicana vor bloca orice acord cu Iranul care nu pune punct definitiv activitatilor nucleare ale Teheranului.
Din punct de vedere politic, declaratiile lui Khamenei nu sunt surprinzatoare, liderul religios al Iranului fiind vazut drept unul dintre adversarii procesului de acomodare cu statele occidentale. Cu un trecut in Revolutia din 1979, Khamenei este considerat reprezentantul cercurilor traditionaliste din conducerea iraniana, iar declaratiile sale sunt vazute ca avand mai degraba un referent intern. Un eventual succes ar fi decontat de presedintelui Rouhani (vazut drept varful de lance al taberei moderate) si ar putea intari pozitia acestuia, atat politic, cat si institutional. Un succes cu atat mai ingrijorator pentru tabara radicala de la Teheran cu cat problema succesiunii in functia de Lider Suprem al Republicii Islamice devine din ce in ce mai acuta, pe fondul zvonurilor cu privire la starea de sanatate a lui Khamenei.
Similar, din perspectiva „uliilor” din Congres si de la nivelul administratiei, declaratiile lui Khamenei legitimeaza vechiul mesaj ca Iranul nu poate fi un partener de incredere. in acelasi timp, dinamica institutionala specifica sistemului institutional iranian (in care un Presedinte este subordonat autoritatii unui Lider Suprem) face cu atat mai dificila rationalizarea actiunilor Iranului. Orice grila de interpretare a factorului nuclear – fie ca este vorba de descurajare strategica, fie ca este vorba de situatia distrugerii reciproc asigurate (in care se afla SUA si Rusia) presupune rationalitatea (si caracterul unitar) al actorilor politic. Mesajele venite dinspre Teheran distrug aceste asumptii si fac cu atat mai periculos spectrul unui Iran nuclear.
Cu toate acestea, este evident ca si la nivelul dinamicii politice americane, miza este una (prioritar) interna. in special pentru tabara republicana, sustinerea pozitiei Israelului si blocarea ambitiilor nucleare ale Iranului par a reprezenta, din ce in ce mai mult, un element de coerenta ideologica si un test al „puritatii” ideologic a politicienilor republicani. in fapt, alternativele sugerate de catre tabara republicana sunt putine si nu iau in calcul costurile unui eventual blocaj.
Pe de o parte, asa cum indirect a descoperit si Israelul, programul nuclear iranian este dificil de demantelat prin interventii unilaterale. Daca instalatiile iraniene erau vulnerabile unei solutii militare, sustin mai multe analize Stratfor, atunci un eventual atac pre-emptiv izraelian ar fi putut fi o optiune valida – asa cum a fost atacul asupra instalatiilor irakiene de la Osirak. Practic, insistenta republicanilor si a Israelului pentru folosirea laturii economice a puterii „hard” mascheaza faptul ca in afara unei interventii militare directe (aflata cu totul in afara calculelor americane ori israeliene) Iranul trebuie sa fie actorul care pune punct programului nuclear.
Totodata, ambitia de a urmari o eventuala schimbare de regim (prin mentinerea sau inasprirea sanctiunilor) este iluzorie, din mai multe puncte de vedere. Pe de o parte, este putin probabil ca impactul unor eventuale sanctiuni sa fie atat de puternic. Totodata, este discutabil daca restul marilor puteri ar fi dispuse sa recurga la acest pas, in conditiile in care negocierile decurg favorabil – orice escaladare sau renuntare la acord risca fie sa lase SUA izolata, fie sa lipseasca de eficienta sanctiunile. Pe de alta parte, schimbarea de regim poate avea consecinte de securitate in plan regional mult mai grave pe termen mediu si lung. Nu trebuie omis din calcul faptul ca, pentru o mare parte a societatii iraniene, dezvoltarea cercetarii in domeniul nuclear este vazuta drept legitima – blocarea acordului nu ar face decat sa relegitimeze pozitia radicalilor.
Este dificil de estimat care va fi cursul exact al procesului de negociere. Pentru moment, este important de notat faptul ca obstacolele mai mari nu rezida in continutul propriu-zis al acordului, ci in dinamica interna a principalilor actori – SUA si Iranul.
Sursa foto: ibtimes.co.uk
