Marea majoritate a presei europene si internationale a comentat rezultatul alegerilor europene drept o victorie sau un reviriment neasteptat al extremei drepte, care a obtinut un numar impresionant de mandate in noul Legislativ European. In subsidiar, o mare parte dintre disputele si interventiile pe scena politica europeana au avut in centru procedura de numire a noului candidat pentru functia de presedinte al Comisiei Europene, elementul central fiind in ce masura sefii de stat si de guvern ai UE vor tine cont de rezultatul alegerilor europene.
In ceea ce priveste extrema dreapta, exista mai multe elemente care trebuie avute in vedere. In primul rand, inclusiv clasificarea fortelor politice avute in vedere in interiorul acestei categorii este extrem de problematica – dincolo de ostilitatea fata de institutiile europene si fata de ideea de federalism, precum si de opozitia culturala si politica fata de fenomenul imigratiei, exista putine elemente comune intre fortele care sunt considerate invingatoarele scrutinelor in marile state europene.
Astfel, exista putine legaturi care ii aduc laolalta pe Nigel Farage si pe Marine Le Pen. In timp ce UKIP ramane un partid foarte prietenos in raport cu mediul de afaceri (considerand ca nivelul european al guvernarii greseste tocmai prin suprareglementarea economiei), Le Pen vede drept solutie pentru problemele Frantei tocmai combaterea corporatiilor multinationale si a grupurilor de lobby care ar influenta Uniunea Europeana sa adopte decizii impotriva intereselor Frantei. Daca pentru UKIP si pentru Frontul National solutia la problemele economice si politice este desfiintarea UE, aceasta este din motive diferite – pentru UKIP, deoarece comertul liber poate fi pastrat si fara libertatea de miscare a imigrantilor, pentru FN deoarece aceasta ar permite revenirea la o mitica Franta interbelica.
In fapt, programul lui Le Pen poate fi considerat intr-o masura mult mai mare ultimul reviriment al gaullism-ului – desi UMP ar trebui in Franta sa reprezinte acest curent, pro-atlantismul liderilor acestora fac ca Le Pen sa se impuna la nivelul imaginii si in materie de politica externa – Frontul nu este numai anti-UE, ci si, intr-o mare masura, anti-NATO (uverturile lui Marine Le Pen spre Vladimir Putin pot fi interpretate in acest context).
Frontul, spre deosebire de UKIP care valorifica in subsidiar probleme economice, dar care isi construieste discursul in jurul temerii pierderii identitatii britanice, este un partid care incearca sa valorifice problemele globalizarii si ale spatiului economic unic european – transferul industriilor, cresterea inegalitatii, aparitia somajului de lunga durata, erodarea sindicatelor si a organizatiilor comuniste in industrie si servicii. Practic, mesajul „suveranist” si protectionist, vag nostalgic al Frontului este raspunsul la o serie de probleme sociale, nu neaparat tipice Frantei, care nu au primit un raspuns din partea socialistilor si a UMP.
Diferente fundamentale exista si in raport cu Partidul Libertatii din Olanda, condus de Geert Wilders. Formatiunea – extrem de liberala in raport cu UKIP si mai ales in raport cu Frontul (care adopta spre deosebire de Wilders o pozitie foarte traditionalista in problema drepturilor minoritatilor sexuale si a drepturilor reproductive), este mai degraba o copie europeana a miscarii „Tea Party” – anti-islamismul este o caracteristica reala a PVV, fiind definitorie pentru identitatea partidului (practic, mesajul anti-Islam si anti-imigratie este o caracteristica mult mai importanta decat pozitia euro-sceptica).
In egala masura, Miscarea de 5 Stele a comicului Beppe Grillo este mai degraba o forta politica anti-sistem, decat una eurosceptica. Euroscepticismul este legat mai mult de politicile de austeritate adoptate de catre guvernele italiene, la presiunea, cred adeptii miscarii, principalilor actori europeni. Miscarea este in primul rand o forta politica de protest la adresa establishmentului politic italian si nu un actor eurosceptic prin excelenta – masuri precum alegerea de catre activ a reprezentantilor partidului, plafonarea salariilor alesilor publici, sunt mai degraba expresia dezamagirii fata de spatiul politic italian decat o ostilitate fata de UE. Trebuie remarcat, de asemenea, ca Miscarea nu are un discurs anti-imigratie coerent sau consistent.
Nu trebuie uitat nici faptul ca alegerile pentru PE permit istoric ascensiunea unor forte politice insolite, care, din varii motive, nu au reusit pana in prezent sa afecteze nici spatiul politic intern, nici politica europeana. Divizarea actorilor din afara establishmentului politicii europene, precum si numarul lor redus de mandate in raport cu triada populari – socialisti – liberali (carora contextual li se pot adauga conservatorii, ecologistii sau stanga extrema) face putin probabila exercitarea unei influente asupra UE de catre acesti actori (care pot forma nu mai putin de 2 sau chiar 3 grupuri distincte in PE).
A doua problema legata de rezultatul alegerilor europene este legata de portofoliul presedintelui CE. Este evident ca mandatul acestuia va avea in fata mai multe obiective extrem de importante – pe de o parte, convingerea aproape unanima a presei occidentale este ca politicile de austeritate nu au avut succesul scontat, dar, se insista in continuare asupra importantei reformelor structurale in statele sudice si est-europene ale Uniunii (cu toate consturile adiacente). Logica acestei dezbateri este ca reluarea cresterii economice si reducerea somajului ar putea sa reduca din sprijinul pe care partidele populiste il au in acest moment.
Pe de alta parte, este evident ca, in ciuda nemultumirilor mai multor actori politici cu privire la cadrul institutional existent in UE, este foarte putin probabila o revizuire a tratatelor. Noul presedinte al Comisiei Europene va trebui sa gestioneze astfel problema britanica, incercand sa balanseze intre solicitarile Londrei, sustinute mai putin institutional (guvernul britanic insusi a incercat sa limiteze vizibilitatea auditului exercitat asupra competentelor transmise UE, avand in vedere ca rezultatele acestuia par a sublinia inutilitatea unui referendum si beneficiul apartenentei la UE in actuala formula), dar mult mai evident politic (Olanda desfasoara acelasi demers ca si Marea Britanie – evalueaza impactul transferului de competente).
In egala masura, este sarcina noului presedinte al Comisiei de a reusi sa coaguleze o politica unitara a UE fata de Rusia. Este neclar pentru moment ce sanse are Radoslaw Sikorski, ministrul de Externe al Poloniei, nominalizat de propria sa tara pentru pozitia de succesor al lui Catherine Ashton. Cu toate acestea, noul presedinte al Comisiei este unul dintre actorii care ar trebui sa modeleze noua politica a UE la acest nivel.
Totodata, dincolo de disputa extrem de importanta cu privire la numele celui care ii va lua locul lui Barroso, este extrem de importanta dezbaterea cu privire la legitimitatea procesului de desemnare a presedintelui CE. Multe voci au subliniat ca insistenta PE si a principalelor grupuri politice asupra nominalizarii unuia dintre candidatii care au participat la aceste alegeri este nepotrivita, din numeroase motive.
Pe de o parte, o parte importanta a presei internationale considera ca nici Schulz, nici Juncker nu au anvergura necesara pentru a face fata sarcinilor care le revin – reluarea cresterii economice, dezvoltarea economica a UE, coagularea unui raspuns la politica rusa, gestionarea problemelor institutionale si calmarea tensiunilor generate de Regatul Unit.
Pe de alta parte, insistenta Parlamentului este considerata un act de extindere ilegitima a prerogativelor acestuia, in afara prevederilor exprese ale tratatelor europene – Consiliul trebuie sa tina cont de rezultatul alegerilor, dar nu exista nicio dispozitie cu privire la alegerea de cetateni a presedintelui CE. Concomitent, multi observatori internationali apreciaza ca alegerile europene raman competitii nationale si nu competitii europene, menite a desemna oficialii intregului continent. Totodata, este dificil de argumentat in favoarea nominalizarii lui Juncker, in conditiile in care acesta nu a obtinut decat 28% dintre mandate, iar orice proces de negociere a unei coalitii are in vedere nu neaparat negocieri in PE, ci tot discutii intre state (avand in vedere necesitatea reprezentarii acestora la nivelul CE). Nu trebuie omis din discutie nici faptul ca este posibil ca PSE sa fi obtinut mai putine mandate, dar mai multe voturi decat PPE.
In ceea ce priveste persoana noului presedinte al Comisiei, dupa anuntui lui David Cameron, care, sustinut de Suedia si de Ungaria, a anuntat ca nu il va accepta pe Juncker drept succcesor al lu Barroso, Angela Merkel a declarat ca il va sprijini pe politicianul luxembrughez, dupa o ezitare retorica de aproape o saptamana. Schimbarea de a atitudine a lui Merkel apare dupa o campanie sustinuta a presei (inclusiv a celei tabloide) in favoarea nominalizarii candidatilor grupurilor politice europene. In ce masura Merkel va reusi sa asigure alegerea lui Juncker si in ce masura Parlamentul isi va creste influenta asupra Comisiei, ramane de vazut in urmatoarele luni.
Sursa foto: longterminvestment.eu
