Atunci când se vorbeşte despre modificarea sistemului electoral practicat în România, soluţia cvasi-unanim acceptată, atât de către opinia publică, cât şi la nivelul partidelor politice, este aceea a „votului uninominal”. Prin acesta se înţelege un mod de alegere directă a unor candidaţi individuali şi nu desemnarea în bloc a unei liste blocate întocmită, pe baza unor criterii mai mult sau mai puţin transparente, de către partid. Se doreşte o personalizare mai mare a votului, astfel încât alegătorii să opteze între candidaturi nominale şi nu între liste, la întocmirea cărora nu au avut nici un cuvânt de spus şi în care se strecoară multe persoane necunoscute sau chiar neapreciate.
În societatea românească „votul uninominal” este apreciat în primul rând pentru legătura mult mai directă, pe care o stabileşte între alegător şi ales, introducerea sa fiind privită ca un panaceu universal la criza de reprezentativitate socială a clasei politice. Se crede şi se speră că alegea individuală a parlamentarilor va genera o creştere a responsabilităţii aleşilor faţă de electorat, îi va face mult mai vizibili şi mai implicaţi în rezolvarea problemelor diferitelor grupuri sociale. De asemenea, se consideră că „votul uninominal” va permite o cuantificare mult mai exactă a performanţelor şi a îndeplinirii promisiunilor electorale astfel încât, controlul public şi sancţionarea reprezentanţilor vor fi directe şi mult mai uşor de realizat. Riscul de a nu fi reales devine astfel sensibil mai mare decât cel de a nu fi reintrodus pe lista electorală a partidului.
Se creează impresia că un parlament ales printr-o astfel de procedură va fi mai degrabă unul apolitic, în care deputaţii şi senatorii vor fi total independenţi şi feriţi de orice presiune politică. Brusc, aceştia vor fi preocupaţi doar de satisfacerea intereselor celor ce i-au votat, neglijându-se astfel, în mod nerealist, rolul partidelor politice.
Deşi adeziunea pentru „votul uninominal” este, aşa cum menţionam anterior, foarte mare, în spaţiul public românesc lipsesc aproape cu desăvârşire discuţiile şi dezbaterile despre ceea ce înseamnă de fapt acest tip de vot, despre ceea ce presupune el şi despre efectele şi consecinţele sale. De fapt „votul uninominal” nu este decât o expresie generală şi simplificatoare pentru ceea ce în teoria politică poartă numele de sistem electoral majoritar cu scrutin uninominal. Disputa dintre majoritarişti şi proporţionalişti este una îndelungată şi bine cunoscută. Ea se întemeiază pe finalitatea diferită a celor două sisteme electorale fiind reductibilă practic, la două valori: eficienţă vs. justeţe. Cu toate acestea, nici modul de scrutin majoritar, nici cel proporţional nu sunt perfecte: ambele au atât calităţi, cât şi defecte; pot susţine efecte pozitive, constructive şi benefice pentru viaţa politică şi socială, dar în acelaşi timp pot genera şi efecte perverse.
Sistemul electoral majoritar este cel mai vechi mod de delegare a reprezentanţilor. El funcţionează pe baza următorul principiu: într-o circumscripţie, candidatul care obţine majoritatea voturilor este declarat ales. Acest tip de scrutin, prin bipartidismul pe care-l favorizează, asigură o bună stabilitate politică, în sensul că partidul aflat la putere are asigurată o majoritate parlamentară absolută, fapt ce îi permite exercitarea unei guvernări fără sincope (cel puţin în teorie).
În funcţie de numărul de mandate puse în joc în fiecare circumscripţie, scrutinul majoritar poate fi: uninominal sau plurinominal. Scrutinul uninominal presupune faptul că în fiecare circumscripţie se dispută un singur mandat, iar alegătorul poate acorda un singur vot. Având în vedere tipul de majoritate necesară câştigării mandatului, acest tip de scrutin poate fi organizat într-un singur tur[1] (situaţie în care candidatul care obţine cele mai multe voturi, indiferent de numărul acestora, este declarat câştigător) sau în două tururi (caz în care este necesară obţinerea majorităţii absolute a voturilor exprimate; dacă o asemenea majoritate nu este întrunită, se organizează un al doilea tur în care majoritatea simplă este suficientă).
O variantă a scrutinului majoritar uninominal cu un tur este votul uninominal alternativ[2]. Scrutinul plurinominal se defineşte şi se deosebeşte de cel anterior prin faptul că, pentru fiecare circumscripţie există mai multe mandate de distribuit şi fiecare elector are atâtea voturi câte mandate sunt puse în joc, dar nu poate acorda mai multe voturi aceluiaşi candidat. Şi acest tip de scrutin se poate organiza într-un singur tur, în două tururi sau sub forma votului alternativ.
Pe lângă stabilitatea guvernamentală şi legătura pe care o stabileşte între electorat şi reprezentanţii săi, sistemul electoral majoritar generează şi o serie de efecte[3] ale transformării voturilor în locuri ce pot fi mai puţin dorite:
1. este favorabil partidelor mari, generând o puternică amplificare a numărului de mandate pentru formaţiunea care domină confruntarea electorală. Altfel spus, acest tip de scrutin poate transforma o majoritate relativă de voturi într-o majoritate absolută de locuri (40% din voturile exprimate în favoarea unui partid – a candidaţilor săi –, pe plan naţional, pot să aducă acestuia 60% din mandatele parlamentare). Această amplificare este cu atât mai mare cu cât numărul de mandate puse în joc într-o circumscripţie creşte sau cu cât numărul de circumscripţii scade. Pe cale de consecinţă, celelalte formaţiuni, situate, din punct de vedere al numărului de voturi obţinut la nivel naţional, pe locurile inferioare (doi, trei ş.am.d.) sunt puternic subreprezentate.
2. Reprezentarea fiecărui partid este dependentă de repartiţia geografică a voturilor sale. Astfel, o formaţiune minoritară la nivel naţional poate obţine o bună reprezentare dacă voturile sale sunt suficient de concentrate din punct de vedere geografic astfel încât să-i permită câştigarea confruntării electorale în câteva circumscripţii. Obţinerea mandatului (sau a cât mai multor mandate) pus(e) în joc în câteva circumscripţii[4], pe fondul unui procent de voturi scăzut la nivelul întregii ţări, poate aduce un număr de parlamentari mai mare decât cel al unei formaţiuni care a înregistrat o susţinere electorală mai consistentă la nivel naţional, dar a câştigat în mai puţine circumscripţii[5].
Aceeaşi logică de funcţionare face posibil şi următorul paradox, al inversării rezultatelor: partidul învingător în voturi poate pierde victoria în locuri. O formaţiune poate obţine majoritatea parlamentară câştigând la limită în mai multe circumscripţii decât „adversarii” săi dar având la nivel naţional un număr de voturi mai mic decât principalul partid aflat în opoziţie. Ba mai mult, un actor politic poate ajunge la o majoritate parlamentară covârşitoare în situaţia extremă a unor victorii la limită în cvasi-totalitatea circumscripţiilor, partidul de pe locul secund riscând să nu fie reprezentat, deşi el a fost votat, să spunem de 49% din electorat.
3. rezultatele alegerilor pot fi serios influenţate şi afectate de modul în care se stabilesc şi se trasează circumscripţiile electorale. Pe baza unei cunoaşteri foarte exacte a rezultatelor alegerilor anterioare şi în contextul unei volatilităţi electorale scăzute, decupajul electoral se poate realiza astfel încât majoritatea circumscripţiilor să fie dominate de susţinătorii unei anumite formaţiuni. Egalitatea alegătorilor presupune ca toate circumscripţiile să fie echilibrate din punct de vedere demografic, iar numărul de parlamentari ce urmează a fi aleşi în fiecare dintre acestea să fie egal.
Având în vedere toate acestea, este greu de presupus că opinia publică românească va accepta o explicaţie conform căreia deşi partidul X a obţinut 20% din voturi la nivel naţional, totuşi nu a reuşit să pătrundă în parlament deoarece nu a câştigat confruntarea electorală în nici una dintre circumscripţii. Înainte de a se lua o decizie în privinţa modificării sistemului electoral practicat este bine să se cunoască nu doar avantajele ci şi dezavantajele „votului uninominal”.
Într-adevăr, acesta stabileşte o legătură mult mai directă între guvernanţi şi guvernaţi, asigură o majoritate parlamentară stabilă (deşi majoritatea electorală pe care acesta se sprijină este una simplă), ceea ce permite unui guvern monocolor să-şi pună în practică proiectele. Stabilitatea guvernamentală este pusă în pericol doar de derapaje majore şi de disfuncţionalităţi interne (partidului aflat la putere) flagrante.
Pe de altă parte însă, tipul de scrutin uninominal generează o mare disproporţie între votul popular şi votul politic, fiind „acuzat” în primul rând pentru lipsa sa de echitate şi justeţe. Sistemul electoral majoritar este specific mai ales sistemelor politice concurenţiale, antagoniste, bazate pe confruntare şi excludere, caracteristici pe care le şi stimulează.
[1] Denumirea ştiinţifică este: sistem electoral majoritar cu scrutin uninominal într-un singur tur.
[2] În circumscripţii cu un singur loc, alegătorii trebuie să ierarhizeze pe buletinul de vot toţi candidaţii în ordinea descrescătoare a preferinţei. Cel care întruneşte majoritatea absolută ca primă preferinţă este declarat câştigător. Dacă nici un candidat nu obţine o astfel de majoritate, ultimul de pe listă este eliminat, iar voturile sale se împart celorlalţi candidaţi urmând preferinţa a doua. Procedura poate continua până când unul dintre candidaţi reuşeşte să obţină majoritatea absolută în calitate de primă preferinţă.
[3] Pentru o prezentare completă a diferitelor sisteme electorale şi moduri de scrutin, precum şi a efectelor acestora, vezi Pierre MARTIN Sistemele electorale şi modurile de scrutin, trad. de Marta Nora Singer, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1999
[4] Acest lucru înseamnă obţinerea mai multor voturi decât contracandidaţii.
[5] Se pot obţine victorii în 5 circumscripţii uninominale, adică 5 mandate, iar la nivel naţional procentul de voturi însumat pe toate circumscripţiile să fie 10%, comparativ cu un alt partid care poate înregistra un procent de voturi însumate la nivelul întregii ţări de 20%, dar cu victorii în doar 3 circumscripţii, adică 3 mandate.
