Alegerea lui Mircea Geoană în funcţia de preşedinte al PSD nu a fost întâmplătoare. A fost o surpriză în contextul opiniei majoritare exprimate de analişti şi comentatori, cu câteva zile înainte de Congres. Dar nu a fost o surpriză dacă ar fi fost luat pulsul partidului în dimineaţa Congresului.
Există şi un argument logic: Mircea Geoană a intrat în ultimul moment în cursă. Dacă ar fi dorit doar să-şi facă imagine, ar fi intrat mai devreme în cursă şi ar fi pozat ca lider reformator. Ezitarea şi prudenţa sa dovedesc faptul că aştepta un sprijin important care nu a venit decât în ultimul moment (de la cine se va vede aîn viitorul apropiat).
Nu trebuie uitată nici campania mediatică negativă din ultimele zile la adresa lui Ion Iliescu (susţinută din foarte multe direcţii). Acest lucru i-a făcut un mare deserviciu lui Iliescu pentru că i-a distrus resursa electorală (alături de alte argumente detaliate ieri, dar şi mai jos).
Aflat la 20-25 de procente în sondaje, PSD avea nevoie la Congres de o soluţie de relansare. Cum, campania de discreditare a lui Iliescu i-a invalidat acestuia o astfel de capacitate, soluţia Geoană (modernizare, reformare, schimbare) a devenit cea mai bună pentru creşterea în sondaje şi pentru protejarea partidului în faţa atacurilor opoziţiei. Acesta a fost de alfel şi argumentul central al candidaturii lui Geoana, şi care a avut cel mai mare impact asupra delegaţilor.
Congresul PSD – implicaţii politice
Una din frazele cheie ale Congresului de ieri a fost aceea că „PSD-ul de astăzi nu mai este cel din 2000”, rostită de Adrian Năstase în discursul său. Această realiate modificată a influenţat atât votul de ieri, cât şi premisele unei discuţii despre viitor.
Noii lideri
Ce s-a întâmplat aseară la PSD este cumva dovada că acest partid şi-a trecut examenul definirii ca partid politic, prin dovedirea existenţei sale şi în afară de Ion Iliescu.
În continuare, PSD va fi dominat de trei aripi relativ bine conturate: Mircea Geoană (ca reprezentant al unei aripi reformatoare, dar pe care încă nu o domină; subliniem că, în prezent, această aripă nu există în maniera în care se consacrase pe vremea lui Petre Roman sau, respectiv, Teodor Meleşcanu), Adrian Năstase (ca adevărat continuator al lui Ion Iliescu pe linia discursului conservator) şi Miron Mitrea (care preia sarcina de „baron” în ceea ce priveşte dominaţia politică asupra teritoriului). Nu va fi o competiţie în doi, ci una în cel puţin trei.
Din punct de vedere politic, Adrian Năstase a reuşit o victorie importantă, care va trebui luată în considerare. Astfel, prin mişcarea sa de a se da la o parte şi de a-i permite lui Iliescu să candideze nestingherit, a evitat o dezbatere legată de problemele din alegeri şi cele despre eficienţa mandatului său. Mai mult, a părut că nu e interesat de putere cu orice preţ şi că e capabil să facă gesturi majore în sprijinul unităţii PSD (mai ales că se spunea despre el că ar fi putut antrena o mişcare de secesiune în partid).
Năstase i-a permis lui Iliescu să candideze şi să se confrunte cu adevărata problemă: PSD nu mai este partidul pe care l-a părăsit; acum e un partid diferit, care nu-l mai acceptă necondiţionat şi care e dispus să îl înlăture dacă percepe pericolul unor schimbări nedorite venite dinspre el.
Votul anti-Iliescu a fost cumva un vot împotriva schimbării pe care acesta ar fi vrut să o impună în partid (o schimbare care ar fi însemnat aducerea în prim-plan a apropiaţilor lui Ion Iliescu). Mircea Geoană a profitat de nemulţumirea care se contura în partid şi a propus o altă variantă a schimbării: cea a lui Iliescu.
Câştigând alegerile, Geoană are şansa de a deveni cu adevărat liderul reformatorilor, şansă pe care o poate fructifica dacă transpune în fapte mesajele pe care le-a transmis (sarcina sa e dificilă, pentru că trebuie să impună schimbări într-un partid care l-a votat pe el tot ca urmare a unui refuz al schimbării). De asemenea, va avea şanse de deveni cu adevărat un lider major dacă va şti să gestioneze constructiv relaţia cu Năstase şi cu Mitrea (mai ales că paşii acestora i-au facilitat ascensiunea).
O privire asupra componenţei structurii de conducere ne arată că una din cele mai bune poziţii în partid le are, de fapt, Adrian Năstase. El are capacitatea de a influenţa pe cei mai mulţi dintre vicepreşedinţi (Rovana Plumb, Titus Corlăţean, Dan Nica, Valer Dorneanu, Ilie Sârbu, Mihai Tănăsescu sunt lideri relativ apropiaţi de Năstase; la aceştia se adaugă şi relaţiile foarte bune cu liderul grupării de la Cluj, Ioan Rus, dar şi cu moştenitorii poziţiei lui Iliescu – Corina Creţu, Nicolae Văcăroiu şi chiar Ioan Mircea Paşcu). Chiar dacă se va contura mai puternic grupul de la Cluj în sprijinul lui Geoană (cu Rus, Tănăsescu şi chiar Ilie Sârbu), acesta tot nu va putea fi majoritar.
Acest fapt sugerează că, dincolo de dominaţia asupra mesajului executiv (cel prin raportare la opoziţie), Năstase va avea un cuvânt important de spus şi asupra activităţii politice. Iată că declaraţiile lui Adrian Năstase, conform cărora schimbările în partid s-au produs în timp în ultimii ani, iar tinerii şi-au făcut loc în noile structuri au cumva acoperire în realitate.
Miron Mitrea are de partea lui câteva filiale, iar influenţa sa ar putea creşte în condiţiile în care nu a fost ales în funcţii de conducere nici un reprezentant al Moldovei (formându-se astfel un culoar de afirmare). Dan Nica, singurul vicepreşedinte provenit dintr-un judeţ moldovean, e mult mai apropiat de Năstase decât de linia politică moldoveană.
În perioada următoare, toţi aceşti lideri vor trebui să acţioneze foarte mult proactiv. Dacă în perioada opoziţiei dintre 1997 şi 2000 a fost suficient să aştepte erodarea guvernării, acum lucrurile sunt diferite. Pentru a recâştiga încrederea zonei de stânga din România, sunt necesare foarte multe schimbări în plan comportamental.
Marea presiune va sta pe umerii lui Mircea Geoană, cel care va fi forţat să tragă după el partidul pe o direcţie care să îi permită realegerea peste doi ani de zile. Prin urmare, pentru PSD vor urma doi ani foarte importanţi, în care va conta foarte mult ce se întâmplă în interior. Mizele anilor următori sunt extrem de importante, dar şi diferite faţă de până acum. Preşedintele Geoană va trebui să îşi pregătească realegerea pentru a putea deveni lider adevărat şi să poată impune listele de candidaţi în 2008; Adrian Năstase va trebui să dovedească eficienţă în postura de premier din umbră şi să arate că merită să conducă din nou partidul în alegerile din 2008 (unde el ar putea fi portdrapelul, mai ales că nu vor fi alegeri prezidenţiale); iar Miron Mitrea va trebui să dovedească suficientă flexibilitate pentru a-şi consolida poziţia timp de doi ani astfel încât să poată influenţa toate marile decizii pe care acest partid le va lua şi să poată profita de fiecare pas greşit al unuia dintre cei doi.
Perspectivele unor fracturi majore sunt foarte mici, mai ales datorită faptului că taberele din partid au acceptat regulile democratice ale disputei interne. Acest fapt este o noutate pentru PSD, dar e şi o dovadă de maturitate (un test pe care l-am anticipat şi care a fost trecut până acum). E de aşteptat ca singura aripă învinsă major, cea a lui Ion Iliescu, să rămână în continuare în partid, deoarece Ion Iliescu nu îşi poate permite un gest de ruptură nespecific şi inconsecvent cu propriile mesaje de până acum.
Implicaţii pentru imaginea PSD
In urma cu exact 15 ani incepea, in Piata Universitatii, cea mai lunga manifestatie de protest din Romania. Atunci începea, de facto, dominaţia politică a lui Ion Iliescu asupra României. Iată că, după 15 ani, Ion Iliescu intră cu adevărat în paginile de istorie, permiţând partidului pe care l-a fondat să încerce să supravieţuiască şi fără el.
Dispariţia lui Ion Iliescu de la conducerea PSD va avea cu siguranţă un efect important asupra percepţiei pe care PSD o are în rândul opiniei publice, deoarece introduce o modificare de fond, care se va reflecta obligatoriu – într-o măsură mai mare sau mai mică – atât în susţinerea electorală, cât şi în schimbarea atitudinii generale a opiniei publice faţă de acest partid.
Deşi Iliescu nu era singurul “rău” cu care era asociat PSD, el a devenit, în ultimele luni, cu siguranţă, simbolul principal al acestui rău, figura emblematică a vechiului PSD şi a întregului bagaj de imagine negativă conţinut de acest concept (mai ales ca urmare a retragerii din prim-plan a lui Năstase, cel care părea a deveni, iniţial, principalul ţap ispăşitor al pierderii alegerilor).
Dispariţia sa are o dublă semnificaţie pentru opinia publică: 1) Confirmarea faptului susţinut de Năstase, dar nedovedit până acum, că PSD nu mai este echivalent cu Ion Iliescu şi 2) PSD l-a eliminat, prin voinţa proprie, pe Ion Iliescu.
Aceste două acţiuni asumate în cadrul congresului sunt total incompatibile cu percepţia clasică a PSD. De aceea, este de aşteptat ca, în primă instanţă, o parte a electoratului să fie descumpănit de această mişcare şi poate chiar dezorientat.
Preluarea funcţiei de reprezentare a PSD de către Mircea Geoană, un politician din generaţia tânără, lipsit de etichete negative şi scandaluri de corupţie, înseamnă pentru acest partid şansa de a fi judecat din nou de electorat, care îl va reevalua în funcţie de aceste noi circumstanţe. Avem în vedere în special acel electorat care respingea PSD pentru că îl respingea pe Ion Iliescu şi întreg sistemul patronat de acesta.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre presă, mai ales că aceasta avea tendinţa de a judeca doar în manieră negativă ce se întâmpla în ultima vreme în PSD.
Pentru Mircea Geoană, această luptă câştigată nu reprezintă decât un început. Din punctul de vedere al imaginii publice, acum începe un adevărat război. El are de luptat, în primul rând, cu percepţia victoriei sale conjuncturale, ca efect al negocierilor dintre taberele din PSD (în care un rol important l-a avut tabăra Mitrea), versiune care îi pune în plan secund meritele personale.
Cu alte cuvinte, imaginea sa se poate coagula, de acum încolo, pe două direcţii posibile: 1. învingătorul lui Ion Iliescu şi reformatorul PSD, sau 2. profitorul perdant în alegeri, care a fost împins în faţă de ciocnirile de interese din partid şi a cărui victorie nu este deloc echivalentă cu un control real al organizaţiei. În funcţie de opţiunile sale, atât la nivel politic, cât şi la nivel de imagine, Geoană poate depăşi sau nu acest handicap.
Pentru Adrian Năstase, provocarea este de asemenea majoră. Deşi la nivel politic el se află într-o poziţie privilegiată (detaliată mai sus), care îi oferă multe posibilităţi de acţiune şi multe opţiuni, la nivelul imaginii publice el are de luptat cu două etichete: cel care nu a avut curajul să lupte cu Ion Iliescu (argumentul loialităţii şi-a pierdut în parte puterea de convingere) şi subordonatul lui Mircea Geoană. Mai mult, din cauza alianţei sale cu Iliescu din ultimele luni, el a ajuns să fie din nou perceput ca parte a unui tandem cu acesta şi să reactiveze o asociere care, astăzi, nu îi mai este utilă (deşi a încercat la Congres să se disocieze oarecum cu Iliescu, acest demers este abia la început).
Din punctul de vedere al devenirii sale imagologice, există riscul ca Năstase să rămână permanent afectat de handicapul refuzului de a-l învinge pe Iliescu, ca element final care să consacre maturizarea sa politică şi desprinderea de sub tutela acestuia.
Simbolic, în această luptă finală de la congres, Iliescu a fost forţat să joace rolul răului absolut al PSD. Prin refuzul de a-l fi provocat şi prin tentativa de a-l proteja, Năstase preia o parte din atributele acestui rău.
