Situaţia politică a UDMR are toate şansele să se complice în perioada care urmează. Uniunea, adversară a anticipatelor şi susţinătoare a actualului Guvern, trebuie să facă faţă presiunilor diverse, venite atât din partea Alianţei, cât şi a radicalilor maghiari.
În timpul guvernării CDR (1997-2000), impulsivităţile lui Laszlo Tokes au lovit în partidele româneşti aflate la putere. Temele aruncate de acesta pe piaţă se substituiau agendei UDMR, formând o agendă paralelă. Simpla dezbatere a unor subiecte (de pildă, chestiunea statutului Transilvaniei sau înfiinţarea universităţii de stat în limba maghiară), faptul că guvernarea era permisivă sau neputincioasă în a le opri, au creat sentimentul că această guvernare este gata să capituleze în faţa pretenţiilor UDMR. Uniunea nu era direct implicată în anumite chestiuni, iar în altele nu adopta strategia radicalilor. Îl ”tolera” pe Tokes din considerente politice. Atunci, ca şi acum, pentru UDMR era foarte important să menţină unitatea de reprezentare a comunităţii maghiare. Pentru a nu se ajunge la rupturi în sânul acesteia, Tokes şi radicalii săi au fost lăsaţi să se manifeste. Astfel, mesajele pastorului au fost adesea interpretare de către electoratul român ca venind direct de la UDMR. Intoleranţa sa a fost transferată asupra Uniunii, iar guvernarea a fost sancţionată pentru că nu a ştiut să ţină Uniunea la respect. Urmare şi a acestui fenomen, C.V. Tudor a obţinut un scor important la alegerile din 2000.
Retorica UDMR, prin care s-a accentuat beneficiul participării sale la guvernare, şi chiar la guvernare după guvernare, nu a făcut întotdeauna faţă cu succes zgomotoaselor iniţiative ale radicalilor. Din perspective diferite, Uniunea a apărut ca o formaţiune de două ori imorală. Imorală faţă de comunitatea maghiară, pentru că nu ar susţine cu tărie proiectele autonomiste; imorală faţă de partenerii de guvernare, pentru că nu se obosesc să-i reducă la tăcere pe radicali. Pare că UDMR acţionează prin metoda persuasivă a cedărilor succesive. Radicalii cer mult pentru ca moderaţii să obţină puţin câte puţin.
Absenţa delimitării de radicali este normală în cadrul strategiei politice a UDMR. Uniunea nu doreşte cu nici un preţ o ruptură în cadrul comunităţii pentru că acest lucru ar pune în pericol accederea sa în Parlament. O comunitate maghiară divizată este tot ce poate fi mai rău pentru maghiari şi pentru UDMR. În plus, mesajele radicalilor sunt adesea bine primite de maghiari, iar respingerea lor tranşantă ar îndepărta UDMR de propriul electorat.
Această ambiguitate, însă, creează probleme în raport cu partenerii de guvernare români. Aparenţa jocului dublu al UDMR este de natură să nemulţumească electoratul de etnie română. Lipsa de reacţie a partidelor româneşti este văzută ca slăbiciune. Se pretinde, deci, de la UDMR, de la comunitatea maghiară chiar, să vorbească pe o singură voce, să spună răspicat ceea ce are de spus.
Având în vedere experienţa trecutului, care a învăţat Alianţa că o toleranţă prea mare acordată UDMR nu este atitudinea cea mai potrivită faţă de electoratul român, observând, de asemenea, că atitudinea Alianţei a fost până acum cât se poate de intransigentă (cazul PC, ”soluţia imorală”, este elocvent) este de aşteptat ca reacţiile să nu întârzie prea mult. De altfel, condiţiile pentru manifestarea unor cereri exprese de clarificare a relaţiilor cu radicalii, adresate UDMR, sunt aproape de îndeplinire.
Preşedintele Consiliului Naţional Secuiesc (CNS), Csapo Jozsef, a declarat recent că organizaţia pe care o conduce nu va renunţa la ideea obţinerii autonomiei Ţinutului Secuiesc şi va depune în Parlament proiectul de lege iniţiat în acest scop şi de 100 de ori dacă va fi nevoie. Evident, nu este de aşteptat o replică din partea UDMR, a cărei prioritate este acum adoptarea Legii minorităţilor. Reactivarea frontului radical are legătură şi cu înţelegerea partidelor din coaliţie de a renunţa la anticipate. Nu se mai simte urgenţa unităţii comunităţii maghiare. Problema e dacă se poate cere de la UDMR ceea ce s-a cerut de la PC, adică o fidelitate totală faţă de propriile principii.
În favoarea acestei solicitări a Alianţei ar putea veni şi atitudinea consecventă a partidelor româneşti în raport cu PRM. Acestea s-au delimitat clar de extremiştii români încă din 1996. De ce nu ar face şi UDMR acelaşi lucru cu formaţiunile radicale[1] maghiare?
Se poate observa, pe de o parte, începutul unei creşteri în sondaje a PRM; pe de altă parte, reluarea proiectelor de autonomie ale maghiarilor. Aceste tendinţe nu trebuie lăsate să depăşească un anumit prag, aşa cum s-a întâmplat în 2000[2]. Este clar că alegerea lui Ion Ilescu în faţa lui Vadim Tudor nu a făcut decât să amâne problema, nu să o rezolve.
Presupunând că Alianţa ar solicita UDMR clarificarea raporturilor cu radicalii maghiari, care ar putea fi atitudinea Uniunii? Este vorba de o clarificare pur politică, în genul distanţării PNL, PD şi PSD de PRM şi nu de o ”clarificare rasistă”. Formaţiunile radicale nu fac parte, ca PRM, din Parlament, dar există parlamentari UDMR care se trec de la sine în tabăra radicală şi fac constant opoziţie liderilor moderaţi ai UDMR. Aceşti parlamentari sunt cei care doresc să depună la Camera Deputaţilor proiectul privind autonomia ţinutului secuiesc. Ce atitudine trebuie să aibă UDMR faţă de aceste persoane? Este suficient ca UDMR să respingă proiectul pentru ca distincţia de radicali să fie evidentă? Acest lucru s-a mai întâmplat şi totuşi coabitarea dintre radicali şi moderaţi a continuat şi după aceea. Este nevoie atunci de o atitudine şi mai tranşantă?
Scopul acestei analize nu este acela de a găsi o soluţie la o problemă care se prefigurează a fi ridicată, dar care nu s-a pus încă. Este adevărat, faptul că ea nu a fost abordată în mod deschis la nivel politic nu înseamnă că nu există şi nu se manifestă. Cel puţin prezenţa în Parlament a unui partid ca PRM (considerat nedemocratic de toţi actorii politici) arată că problema raporturilor interetnice în România nu a fost încă rezolvată. Nu identic, dar similar se prezintă lucrurile şi în ”tabăra” maghiară.
[1] Se poate observa diferenţa de termeni pentru a denumi persoanele sau grupurile care întruchipează ideile naţionalismului românesc şi maghiar. În timp ce reprezentanţii PRM sunt adesea denumiţi ”extremişti”, pentru maghiarii care formează structuri ca CNS se preferă termenul mai slab de ”radicali”. Este discutabil, însă, dacă diferenţa de termeni semnifică şi o diferenţă în manifestare ideilor naţionaliste între persoanele şi grupurile române şi maghiare.
[2] Previzibila creştere în sondaje a PRM ar putea fi pusă de UDMR pe seama guvernării pline de crize a Alianţei, ceea ce ar reedita scenariul din disputa Alianţă-PC. Alianţa se va apăra cu argumentul că guvernarea este instabilă din cauza partenerilor ”imorali”.
