Precizare: termenii de majoritate şi la minoritate nu se referă, în această analiză, la majoritatea şi minoritatea parlamentară; referirile sunt mai degrabă teoretice şi cuprind o arie mai largă, de multe ori chiar ipotetică (cuprinzând populaţii întregi şi submulţimi care se ordonează în funcţie de interese diverse); prin urmare, atunci când vorbim de “tirania majorităţii”, nu facem procese de intenţie actualei majorităţi politice din parlament, constituită din PNL, PD, UDMR şi PC.
Discuţiile teoretice privind democraţia relevă, aproape de fiecare dată, limite pe care această formă de organizare a societăţii le are. Deşi nu există alternative reale la democraţie, trebuie discutate limitele care sunt în general impuse regulii majorităţii pentru a nu deveni o tiranie. Pericolul se referă la nerespectarea drepturilor minorităţii (oricare ar fi aceasta: politică, socială, etnică, sexuală, religioasă, circumstanţială etc). Într-o ţară majoritaristă, protejarea drepturilor minorităţii nu poate fi mai puternică decât angajamentul majorităţii cetăţenilor în păstrarea drepturilor democratice pentru toţi cetăţenii şi în evitarea consecinţelor nefaste ale periclitării intereselor minorităţii. Prin ea îns`]i, nici o variantă majoritară sau nemajoritară nu poate asigura dreptatea în deciziile colective. Prin urmare, regula majorităţii nu poate fi recomandată inevitabil ca un sistem infailibil pentru a lua decizii colective într-o ţară democratică.
Conflictul politic existent în România tinde să reia, fără să conştientizeze acest lucru, disputa clasică dintre modelele de democraţie existente în teorie[1]. Pe de o parte, exist` modelul Westminster (parlamentarismul bazat pe regula majorităţii), iar pe de altă parte este modelul consensualist (parlamentarismul bazat nu neapărat pe consens, dar pe un acord explicit al grupurilor social-economice dintr-o ţară).
Traian Băsescu si PD se situează de partea modelului bazat pe regula majorităţii, iar restul clasei politice (în special PNL şi PSD) susţin varianta mai degrabă consensualistă[2].
De aici diferenţele de atitudine la nivel principial.
Logica majorităţii exclude, din această perspectivă, rostul existenţei unei a doua camere parlamentare, câtă vreme reprezentarea majoritară se regăseşte la toate nivelurile (executiv şi legislativ) şi impune un model de funcţionare relativ unitar. Aceasta a fost logica desfiinţării bicameralismului în statele nordice[3].
Interesant este că cei care susţin modelul Westminster, de obicei, aplică sistemul bipartidist, considerându-l fundamental pentru regula majorităţii. Cu toate acestea, sistemul bipartidist este o raritate statistică (existând doar în spaţiul anglo-saxon: Marea Britanie, SUA, Noua Zeelandă, cu excepţia că nici în Marea Britanie lucrurile nu mai sunt atât de ferme).
În sistemele bipartidiste, lucrurile sunt relativ simple, fiindcă orice conflict între partide tinde să oblige cele două forţe (şi pe susţinătorii lor, adică întreaga populaţie) să se dispună relativ consecvent pe o axă (care poate fi stânga-dreapta, spre exemplu), făcând astfel ca distincţia dintre majoritate şi minoritate să rămână relativ constantă.
Atunci când există mai mult decât două variante (respectiv, mai mult decât două partide), dificultăţile regulii majorităţii sunt evidente. Mai întâi, o majoritatea care se constituie în legătură cu o temă poate diferi de majoritatea care se constituie în legătură cu altă temă. De aici, incoerenţa direcţiei impuse de majoritate. Formarea unei majorităţi parlamentare este mult mai complicată şi, ceea ce e şi mai grav, menţinerea acesteia pe linii principiale devine aproape imposibilă. Soluţia este ca, la nivelul coaliţiilor majoritare, să se caute mereu consensul[4].
Astfel, se ajunge la modelul consensual.
Sistemul Westminster este şi mai bine pus în valoare de votul uninominal, adică de formula prin care partidul învigător este răsplătit mai mult decât ar avea dreptul conform proporţiei sale reale în populaţie. Astfel, sistemul îl ajută pe partidul câştigător să îşi formeze o majoritate stabilă şi aptă de a guverna. In afara ţărilor vorbitoare de limbă engleză, sistemul dominant este cel al reprezentării proporţionale sau mixte, şi nu cel al majorităţii. Dacă preşedintele Băsescu este consecvent cu propunerea sa, ar putea alinia şi electoral România la axa Londra-Washington.
Sistemul majoritar permite luarea unei decizii doar cu voinţa majorităţii, indiferent de deciziile de până atunci. Este formula care a făcut posibilă tradiţia justiţiei pe bază de juraţi şi redefinirea constantă a setului de legi din ţări precum Statele Unite sau Marea Britanie. În sistemele reprezentative, minorităţile au întotdeauna posibilitatea recurgerii la Constituţie, prin apelul la o instanţă supremă care să valideze sau să invalideze intenţiile majorităţii.
Condiţiile favorabile majoritarismului sunt, conform lui Robert A. Dahl, următoarele (şi ele funcţionează doar cumulativ):
– poporul să fie unul cât mai omogen (pentru ca o decizie a majorităţii să nu dăuneze minorităţii)
– minoritatea să spere cât mai mult că poate accede la putere pentru a deveni majoritate (astfel încât să accepte regula majorităţii fără drepturi de veto)
– membrii majorităţii să fie siguri că deciziile colective nu vor pune niciodată, în pericol real, elementele de bază ale modului lor de viaţă.
Interesant este că cele mai multe ţări nu îndeplinesc cumulat toate aceste trei condiţii. Acesta este principalul motiv care a condus atât la adoptarea consensualismului pe scară largă, cât şi chiar la respingerea democraţiei în sine. O ţară ca România, care nu are nici suficientă tradiţie democratică, nici cultură politică participativă, precum şi nici un nivel ridicat de încredere socială, nu însumează condiţiile de mai sus şi, de aceea, de fiecare dată când s-a pus problema adoptării regulii majorităţii, fie s-a respins în mod categoric, fie s-a ajuns în extrema dictaturii.
DISTINCŢIA ÎNTRE DEMOCRAŢIE ŞI LIBERTATE[5]
Discutând despre regula majorităţii, ajungem la un clivaj relativ clasic în democraţiile occidentale: acela manifestat între liberalism şi democraţie. Liberalul se preocupă de limitarea puterilor oricărui guvern, democratic sau nu, iar democratul cunoaşte doar o singură limită a guvernării: opinia curentă a majorităţii. Precizăm că cei doi termeni (liberal şi democrat) au o conotaţie teoretică şi nu se referă la membrii PNL, respectiv PD, în ciuda unei asemănări extrem de evidente. Diferenţa dintre cele două atitudini derivă, conform teoriilor lui Hayek, din precizarea contrariilor: pentru democraţie, contrariul este guvernarea autoritară, iar pentru liberalism, contrariul este totalitarismul. Cele două sisteme nu se exclud însă: o democraţie poate să exercite puteri totalitare, iar un guvern autoritar poate susţine politici liberale.
Cu privire la regula majorităţii, liberalul diferă de democrat: liberalul încearcă să convingă majoritatea să accepte anumite principii, în timp ce democratul preia de la majoritate principiile acesteia şi le promovează. Această diferenţă de accent face ca democratul dogmatic să ajungă să fie dominat de regula majorităţii, care devine scop în sine şi se încearcă a fi transpus la toate nivelurile. În acelaşi timp, liberalul foloseşte regula majorităţii ca mijloc şi, în consecinţă, încearcă să îi determine limitări majore de teama tiraniei pe care majoritatea poate să o exercite. Această diferenţă a stat la baza unor polemici teoretice aprinse între părinţii fondatori ai Constituţiei Statelor Unite (Adams si Hamilton), diferenţă care stă şi la baza unuia dintre clivajele fondatoare ale partidelor americane.
Conceptul crucial al democratului este suveranitatea populară. Aceasta înseamnă că regula majorităţii este nelimitată şi, mai mult, nelimitabilă. Trebuie amintit în acest context că idealul democraţiei însemna împiedicarea apariţiei unei puteri arbitrare, or extinderea majorităţii poate conduce tocmai la o astfel de putere. Dincolo de elementele concrete, care se referă la nereprezentarea minorităţii, mai există şi limitarea morală a majorităţii de a nu putea să facă tot ce vrea. Aplicarea regulii majorităţii [n ce prive]te votul are oricum limite naturale (precum cele care limitează dreptul de vot pentru anumite categorii de populaţie: copiii, detinutii, bolnavii etc), dar şi limite impuse prin presiunea societăţii. Prin urmare, e greu de susţinut universalitatea regulii majorităţii fără a se ţine seama de contexte. Oricât de contestabil ar putea părea la nivel discursiv, nu orice extindere a democraţiei este un lucru bun. Acest fapt face ca eficienţa democraţiei să existe atunci când este tratată ca mijloc şi nu ca scop, şi atunci când nu se pierd din vedere adevăratele scopuri, precum asigurarea libertăţii şi egalităţii individuale.
EXCESUL, PRIN REFERENDUM
De multe ori, o majoritate poate lua o decizie greşită, aşa cum s-ar putea întâmpla în cazul impunerii referendumului ca element suprem de decizie. Iar dacă se acceptă absolutizarea voinţei majorităţii, atunci se poate condamna încercarea minorităţii de a o schimba pe loc sau în timp.
Democraţia prin referendumuri este o formulă de maximizare a conflictului, fiind o expresie strict mecanică (şi cea mai lipsită de sens dintre toate) a regulii majorităţii, fără a se ţine cont de competenţă.
Nevoia de un sistem de reprezentare (de Parlament, în cazul de faţă) derivă din diferenţa dintre cunoaştere şi opinie. Referendumul se face pe bază de opinie, doxa, (pe care o are oricine), iar decizia politică se face (sau ar trebui să se facă) pe bază de cunoaştere, episteme[6]. Informaţia nu este cunoaştere, desi cunoaşterea presupune informaţie. Mecanismul celor care vor democraţia prin referendum presupune următorul traseu: intensitatea participării – interes – atenţie – informare – cunoaştere. Acest traseu nu este parcurs prea frecvent. Dimpotrivă, el tinde a fi bruiat de un alt traseu, care asociază atitudinile extremiste cu intensitatea participării (astfel, promovând intensitatea participării, se legitimează şi mai mult poziţiile extremiste, cele care incită şi mai mult populaţia să participe). Prin urmare, intensitatea cu care sunt susţinute problemele controversate tinde să corespundă cu extremismul.
De altfel, parlamentarismul (derivat din democraţia reprezentativă, electorală) este mecanismul cel mai eficient, de-a lungul istoriei, de limitare a extremismului, prin îndoială. Se prezintă argumente, pro şi contra, se discută variante de compromis, se evidenţiază complexitatea şi multitudinea de aspecte ale problemelor controversate şi, în acest fel, se elimină certitudinea specifică extremiştilor. Populaţiei ajunge să i se ceară, prin referendumuri repetate, să ia decizii pe baza unei competenţe pe care nu e obligatoriu să o aibă. În democraţia reprezentativă însă, opiniei publice i se cere ceea ce aceasta este în măsură să ofere.
FINAL
J.J. Rousseau spunea că e nevoie de o regulă care să echilibreze nevoia de rapiditate cu seriozitatea problemei discutate. Mulţi promotori ai democraţiei spun că regula majorităţii este cea mai bună. Un rezultat al exploatării acestei reguli arată însă că formula este destinată eşecului dacă nu îndeplineşte anume condiţii. Deficienţele regulii majorităţii sunt mult prea serioase pentru a fi neglijate. În acelaşi timp însă, trebuie precizat că nici nu există alternative mai viabile pentru această regulă.
Putem concluziona că cea mai bună regulă pentru deciziile colective, inclusiv pentru România contemporană, poate fi statuată după o evaluare atentă a condiţiilor specifice spaţiului în care regula va fi aplicată. Adică, după o dezbatere serioasă care, în prezent, nu are încă loc.
[1] Arend Lijphart e cel care a definit primul aceste doua modele
[2] PSD sustine aceasta varianta chiar intr-o formula extrema, incluzand aici si pastrarea prezentei sale in conducerea celor doua camere ale parlamentului, varianta respinsa explicit de modelul majoritar.
[3] Mentinerea bicameralismului in statele anglo-saxone deriva din conditii specifice: in Anglia, e vorba de originea sociala a celor doua camere, iar in SUA e vorba de corelarea regulii majoritatii cu structura federala, care impune doua tipuri diferite de reprezentare. Niciuna din aceste situatii nu se regaseste in Romania.
[4] Trebuie facuta precizarea ca, in Romania, a existat si o formula eficienta de majoritarism, sustinuta de PSD. Guvernarile PSD au fost suficient de bine sustinute parlamentar pentru a putea forta limitele majoritarismului (ignorarea opozitiei si guvernarea chiar autoritarista era facilitata de o sustinere parlamentara puternica). De altfel, catre acest scop, al sustinerii majoritare in parlament (suficiente pentru a genera guvernari bazate pe regula majoritatii, este prioritar intr-o democratie. PD se deosebeste de PSD prin aceea ca, desi sustine formula majoritarista (ca imagine si comportament politic), nu are sustinerea parlamentara necesara unui astfel de joc. Aceasta predispune PD la conflicte politice, conturandu-i un specific anume in spatiul politic romanesc.
[5] Fundamentata in principal pe argumentele lui Friedrich Hayek, un sustinator constant al libertatii si liberalismului (in sensul in care acesta s-a impus in Europa secolului XIX).
[6] Giovanni Sartori, un teoretician cunoscut al democraţiei, încearcă să demonstreze limitele democraţiei prin referendum, arătând că participarea la luarea deciziei nu conduce şi la cunoaştere, iar acesta este principalul risc pe care acest mecanism îl transpune către populaţie (aceasta fiind făcută direct responsabilă de decizii pentru care nu e competentă)
