Articol Ziua, 6 septembrie: “Toamnă fierbinte pentru mass-media” (cu relatări despre posibilele schimbări de la Cotidianul, Evenimentul Zilei, România Liberă şi Capital)
Ştire Eveninmentul Zilei, 6 septembrie: “Băsescu despre interesele din presă” (mesajul principal: “credibilitatea mass-media scade din cauza lipsei de transparenţă privind sursele sale de finanţare şi a influenţei grupurilor de interese asupra presei”)
Editorial Adrian Severin, în Ziua (“De ce UE nu acceptă purificarea politică în România”). Material despre tentativa actualei puteri de a folosi mijloace nedemocratice în sprijinul consolidării statului democratic.
Emisiunea Naşul, 5 septembrie, invitat Sorin Roşca Stănescu. “Acuzaţia pe care i-o aduc lui Băsescu e de tentativă de furt din credibilitatea presei. Deci clasa politică este aşa formată în acest moment, încât a împărţit electoratul practic în două, deci vorbesc de zonele dure electorale. E aproape jumătate-jumătate. Stânga PSD, dreapta Alianţa D.A. Este foarte greu să mai iei ceva dintr-o parte sau din alta. Dacă observaţi e un echilibru, echilibru care a fost şi la alegeri. În aceste condiţii dacă presa e cea care are credibilitate din sondaje mult mai mare decât instituţia prezidenţială şi Parlamentul la un loc, atunci singurul loc de unde mai poate fi ciupită credibilitatea este presa, adică atacul împotriva presei, atacul general. (…) El nu vrea să câştige războiul cu presa, el ar vrea să câştige un război cu cititorii de presă sau cu telespectatorii.”
Interpretare
Analizele noastre reliefau, la un moment dat, că preşedintele Traian Băsescu a reuşit să se transforme într-un deţinător monopolist al puterii politice în România şi, de pe această poziţie, a impus de fiecare dată agenda conform propriilor interese. În mod clar, Băsescu domină viaţa politică şi îi defineşte constant agenda politică (atât datorită calităţilor sale de politician, cât şi datorită slabei opoziţii cu care se confruntă, si la guvernare, dar şi în opoziţia parlamentară). Cu toate că are o capacitate extraordinară de a domina viaţa politică, Traian Băsescu trece şi el, la fel ca şi ceilalţi actori politici importanţi din prezent, prin nevoia întăririi propriei legitimităţi[1].
Victoria la limită obţinută prin vot nu îi conferă, în poziţia de preşedinte al ţării, acelaşi tip de legitimitate ca cea pe care o obţinuse în funcţia de primar general.
Din acest motiv, sursele de legitimare sunt căutate pe alte paliere.
Mai întâi, a fost vorba de spaţiul politic, unde a obţinut dominaţia pe care o viza. Apoi, este vorba de o legitimitate derivată din aprobarea societăţii civile (pe care însă o avea şi înainte de alegeri[2]). În fine, o altă zona de legitimitate vizată este cea dinspre mass-media. De altfel, aici are loc cea mai interesantă evoluţie din ultima vreme din spaţiul public românesc.
***
În prezent, preşedintele nu se bucură de acelaşi nivel de încredere din partea mass-media ca înainte de alegeri. De altfel, nici la nivelul credibilităţii electorale preşedintele nu mai stă la fel de bine ca în urmă cu câteva luni. După vârful înregistrat în urma crizei jurnaliştilor, preşedintele a ajuns în prezent la o cotă de încredere de puţin peste 50%, adică relativ comparabilă cu cea a Alianţei PNL-PD. Astfel, se poate spune că preşedintele nu mai reprezintă, în mod indiscutabil, o locomotivă electorală pentru Alianţă, în cazul unor alegeri anticipate. Pe acest fond, este evidentă nevoia căutării de noi surse de legitimare a propriei poziţii de putere.
Marea reuşită a lui Traian Băsescu, până acum, a fost utilizarea poziţiei de monopol ca argument pentru a impune agenda publică. Iar succesul său a fost major, fiindcă a reuşit să prezinte această agendă ca fiind agenda reală a populaţiei. Efectul direct a fost acela că, în timp ce poziţia sa se întărea, slăbeau puternic şi poziţiile tuturor celor care i se opuneau (fie din interiorul coaliţiei, fie din opoziţie).
Motivul principal era acela că, deşi poate nu se identificau mereu cu agenda propusă de preşedinte, oamenii obişnuiţi o percepeau pe aceasta ca fiind cea mai apropiată de agenda lor reală, comparativ cu propunerile celorlalţi. Momentul în care monopolul lui Traian Băsescu a fost pus sub semnul întrebării a fost criza inundaţiilor, unde lipsa de reacţie iniţială a preşedintelui a fost puternic taxată de presă. De altfel, doar mass-media au reuşit, în aceste luni, să concureze cu preşedintele la capitolul definirii credibile a agendei publice reale şi, din acest motiv, au devenit un concurent serios la postura de deţinător monopolist al acestui tip de legitimare.
Trebuie precizat că încercările lui Traian Băsescu nu au neapărat o conotaţie politică negativă. Încercarea sa de a-şi păstra monopolul asupra agendei publice reprezintă un instrument necesar în impunerea agendei guvernamentale, element important în condiţiile actualului echilibru politic rezultat în urma alegerilor de anul trecut.
Tentativele lui Băsescu de a prelua din legitimitatea presei au avut două linii generale de acţiune. Mai întâi, s-a încercat susţinerea discursului instituţional. În timpul inundaţiilor din Moldova, preşedintele a susţinut că presa e datoare cu mai mult respect faţă de activitatea instituţiilor. Acest tip de discurs a fost rapid desfiinţat, fiindcă s-a dovedit simplu că ineficienţa instituţiilor era reală şi de necontestat. Apoi, al doilea tip de atac, mult mai eficient, a fost cel referitor la grupurile de interese. Acest atac a fost mai bine gestionat, fiindcă efectul său este mai puternic şi încă în desfăşurare. Trebuie precizat că Băsescu foloseşte o temă încă neclară pentru opinia publică (aceasta neştiind să facă bine distincţia între nuanţele pozitive şi negative ale ideii de grupuri de interese şi inţelegând mai ales interpretarea negativă).
În acelaşi timp cu atacurile la adresa presei, se remarcă o intensificare a relatărilor din presă despre presă. Sunt publicate articole despre modul în care se schimbă raporturile de putere în interiorul presei, sunt discutate cazuri de încălcare a deontologiei şi, de asemenea, se discută credibilitatea Clubului Român de Presă. Mai mult ca oricând, presa este divizată în grupuri distincte, mai mult sau mai puţin orientate după preferinţe politice. Acest tip de diversitate este însoţit şi de un grad de intoleranţă şi agresivitate nemaintâlnite în presa română din primii ani post-revoluţionari. Acest climat conduce la lipsa coeziunii interne şi, paradoxal, la oferirea de noi argumente pentru discursul prezidenţial privind grupurile de interese. Pe acest fond, presa tinde să îşi piardă comportamentul unitar în situaţiile în care sunt atacate componente ale sale, fapt care, pe termen mediu şi lung, poate conduce la prima înfrângere majoră a credibilităţii presei în faţa unui actor politic.
Dacă pentru mediul politic aceste conflicte pot releva schimbări ale echilibrelor de până acum şi pot avea relevanţă funcţională, pentru opinia publică, disputele din presă au o relevanţă relativ mică. Eventual, vizibilizarea conflictelor poate conduce la o scădere a forţei presei ca factor de putere şi ca predictor fidel al agendei publice reale. Lipsa de structurare care în prezent se regăseşte la nivelul societăţii politice (şi care a fost comentată pe larg cu prilejul mai multor analize) tinde astfel a se extinde şi la nivelul societăţii civile şi al presei în special. Pe acest fond, gradul de instabilitate politică şi socială tinde a creşte, cu posibile consecinţe imprevizibile pe termen mediu şi lung, în special faţă de eventuale situaţii generatoare de şoc public.
[1] In special din cauza slabei intelegeri a conceptului de legitimitate, perceput gresit ca fiind puternic doar daca deriva din vointa unei majoritati largi.
[2] Aici ar putea avea loc o discutie despre cat de reprezentativa este de fapt societatea civila, in conditiile in care functia sa esentiala, aceea de control, a scazut mult in intensitate in ultimele 9 luni.
