Reforma Justitiei a inceput sa ramina in urma promisiunilor facute de Romania la Bruxelles. CSM a aminat discutarea noilor legi ale „reformei in Justitie”. Potrivit Planului de Actiune privind Reforma Justitiei, guvernul trebuia sa adopte, pina la sfirsitul lunii aprilie, noile proiecte legislative privind organizarea judiciara, statutul magistratului si organizarea Consiliului Superior al Magistraturii (CSM).
Ministerul Justitiei (MJ) a elaborat o prima forma a acestor trei legi abia la inceputul saptaminii trecute, iar ieri au ajuns pe masa Consiliului Superior al Magistraturii (CSM). La rindul lor, membrii CSM au aminat, ieri, sa avizeze pachetul legislativ pentru inca doua saptamini, pe motiv ca proiectele nu au fost supuse inca unei dezbateri publice.
Subiectul reformei justiţiei aduce în discuţie din nou rolul şi puterea CSM şi, respectiv, ale ministrului Monica Macovei. Aparent, la o privire superficială, CSM este principalul vinovat pentru amânarea aplicării reformelor. Pentru că ministrul Macovei şi-a făcut treaba şi a înaintat spre avizare cele trei proiecte de legi către CSM, iar această instituţie întârzie nepermis discutarea lor. Pe această direcţie, principala problemă a momentului este amânarea reformei, care poate atrage chiar şi punerea în aplicare a cauzei de salvgardare a UE.
Una din declaraţiile doamnei Monica Macovei arată că „ii pare foarte clar ca este o actiune planificata a membrilor CSM”. Aceasta sugerează că CSM se opune în mod programatic si interesat, pentru a bloca legi menite a reforma şi eficientiza sistemul de justiţie. Prin aceste acţiuni, se ajunge în foarte scurt timp (cu sprijinul media şi chiar al unor comentatori) la blamarea CSM şi la transformarea sa în principalul obstacol în calea reformării justiţiei. Astfel, se va ajunge să se confirme temerile lui Traian Băsescu, care anunţase că dacă există instituţii ce vor bloca acţiunile administraţiei vor fi schimbate fără nici cea mai mică problemă.
La nivel de imagine, cei care coordonează acest subiect pe baza unei strategii sunt însă reprezentanţii actualei puteri. Am subliniat în mai multe rânduri modul agresiv în care preşedintele Băsescu s-a implicat (uneori la limita prevederilor constituţionale) pentru a o susţine pe Monica Macovei. Prin acest „tir” comunicaţional, cei din CSM sunt puşi la zid şi pot cu greutate să susţină argumente acceptabile de către opinia publică.
Iar principalul argument pe care l-ar putea susţine este cel referitor la neconstituţionalitatea modului în care se face promovarea celor trei legi în discuţie (respectiv, prin intermediul unor ordonanţe de urgenţă). Potrivit articolului 115, alineatul 6 din Constitutie, ordonantele de urgenta nu pot fi adoptate in domeniul legilor constitutionale, nu pot afecta regimul institutiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertatile si indatoririle prevazute de Constitutie. Iar legi referitoare la puterea judecătorească (la CSM, spre exemplu) intră în descrierea legilor care reglementează activitatea unor instituţii fundamentale.
Asistăm la o dispută politică în care prima şansă de a se impune o are ministrul Macovei, nu neapărat datorită argumentelor, cât mai degrabă mijloacelor folosite. Cu ajutorul preşedinţiei, Monica Macovei apare acum ca personajul pozitiv, care se luptă cu reprezentanţii fostei puteri din conducerea justiţiei. Faptul că nu există o dezbatere publică şi nu există preocupare din partea opiniei publice pentru detaliile temei ajută din nou poziţia ministrului. Pentru că se observă doar disputa la nivel de suprafaţă, în care poziţiile sunt deja asumate: reformatorii sunt ministrul Macovei şi preşedintele Băsescu iar conservatorii sunt actualii magistraţi. S-a definit acum şi miza, care este chiar paradoxală: integrarea europeană. Astfel, dacă reformatorii vor fi blocaţi de conservatori, se va rata integrarea europeană. E o miză paradoxală, pentru că oricum se va termina această dispută, şansele aplicării clauzei de salvgardare par foarte ridicate: fie ca urmare a neaplicării unei strategii de reformă (prin amânare), fie ca urmare a aplicării unei strategii de reformă care să se realizeze prin mijloace neconstituţionale şi care să conducă (foarte probabil), nu la eficientizarea corpului magistraţilor, ci la înlocuirea oamenilor fostei puteri cu oamenii actualei puteri.
Pe această direcţie, indiferent de subiectul de fond, pare a se urmări o victorie de imagine. Astfel, actuala putere defineşte de pe acum vinovatul pentru ca ulterior să nu fie blamată în cazul nefericit al aplicării clauzei de salvgardare. În mod normal, singura strategie care ar funcţiona eficient pentru respectarea obligaţiilor europene ar presupune o modalitate de cooperare între părţile implicate. O astfel de variantă pare însă acum greu de imaginat, mai ales că modul în care actuala putere pune acum problema este consonant cu stilul care l-a consacrat pe Traian Băsescu: “totul sau nimic”.
Într-un astfel de scenariu, dacă nu se obţine nimic, vinovaţii sunt doar cei din CSM şi din conducerea magistraturii. Actuala putere poate, în consecinţă, construi astfel de formule tocmai pentru ca un eventual vot negativ în toamnă, la publicarea raportului de ţară, să se transforme într-un argument suficient pentru Traian Băsescu de a convoca alegeri anticipate care să îi permită să facă, în sfârşit, totul (după acelaşi model de la primărie).
