Unul din punctele tari ale dreptei[1] în România post-revoluţionară a fost, întotdeauna, Bucureştiul. Locuitorii Capitalei au fost mereu o parte importantă a electoratului dreptei, a electoratului care a refuzat pretenţia stângii lui Ion Iliescu de a conduce România. Cert este că, după 1990, Bucureştiul a devenit un bastion al “rezistenţei anti-feseniste”, în diversele sale forme adoptate ulterior. Cu un public cu un nivel superior de educaţie şi cu venituri ceva mai mari decât media generală, Bucureştiului i-a fost uşor să opteze pentru formaţiunile de dreapta, mai ales pe măsură ce structura sa industrială (care oferea, prin muncitorime, un sprijin electoral formaţiunii lui Ion Iliescu) s-a disipat prin privatizări succesive.
Relaţia specială care s-a dezvoltat între Bucureşti şi formaţiunile de dreapta a avut drept principală consecinţă sprijinirea puternică a acestora din urmă pentru a prelua puterea în 1996 şi 2004. Legitimarea suplimentară pe care electoratul bucureştean a dat-o formaţiunilor anti-FSN/PSD nu s-a regăsit însă decât sumar în dispoziţia politicienilor din aceste partide de a oferi Capitalei guvernări favorabile. La nivel local, aceasta înseamnă că, deşi constant au fost votaţi, ca primari şi consilieri, candidaţi ai unor partide precum PNL, PNŢCD sau PD, aceştia au dezamăgit aproape de fiecare dată în postura de administratori.
Principalul motiv pentru care acest lucru s-a întâmplat a fost acela că Bucureştiul a fost tratat doar instrumental de politicienii dreptei, tocmai pentru că sentimentul anti-Iliescu a fost suficient de constant pentru a bloca o eventuală oscilare electorală (aşa cum s-a întâmplat periodic la nivelul ţării). Până când s-a evaluat la adevărata valoare capitalul politic şi imagologic oferit de funcţia de primar general, spre exemplu, aceasta a fost mult timp văzută ca una secundară, fără forţă şi perspective, menită mai degrabă a fi acordată unor politicieni de rang secund decât unor viitori lideri.
Cei care au profitat cel mai mult de pe urma legitimităţii acordate de câştigarea alegerilor în Bucureşti (şi care indicau primăria capitalei drept a doua demnitate în stat, după preşedinţie, conform numărului de voturi primite) au fost Victor Ciorbea şi Traian Băsescu.
Ambii au profitat de alegerile câştigate pentru a-şi părăsi ulterior funcţia şi pentru a se îndrepta spre poziţii de mai mare prestigiu (Ciorbea a devenit premier, iar Băsescu a candidat la preşedinţie). Deciziile au venit în momente în care dreapta se pregătea de preluarea puterii şi în care s-a forţat folosirea legitimităţii date de votul Bucureştiului pentru a potenţa poziţiile politice ale propriilor formaţiuni.
Presiunea a fost, în cele două cazuri, una menită a învinge decisiv PDSR/PSD, prin adăugarea în balanţă a votului Capitalei.
Interesant este că şi consecinţele celor două gesturi sunt similare în ceea ce priveşte administraţia Capitalei. Părăsirea postului de primar general de către personalităţi de acest calibru, întărite de votul primit din partea majorităţii bucureştenilor, a avut pentru oraş consecinţe negative. Succesorii (Lis şi, respectiv, Videanu) nu s-au ridicat la înălţimea aşteptărilor şi nu au părut a fi capabili a-i înlocui pe aleşii originali. Efectul este acela al dezamăgirii electoratului, care se poate simţi din nou abandonat. Bucureştenii au fost foarte utili atunci când au ajutat dreapta să câştige alegerile (locale şi generale), dar acum sunt foarte puţin interesanţi pentru aceeaşi dreaptă, mult mai preocupată de jocul de putere de la nivel central decât de situaţia locală.
Reluarea în prezent a campaniei de sterilizare a câinilor vagabonzi este un foarte bun exemplu al ignorării problemelor capitalei în aceşti ani (deoarece tema a dus la o reacţie a autorităţilor abia după ce a generat o criză mediatică, în ciuda evoluţiilor alarmante din statistici). Pentru Adriean Videanu, actualul mandat începe să fie tot mai mult perceput ca unul lipsit de eficienţă şi de concreteţe, iar acest lucru poate duce la scăderea entuziasmului electoratului bucureştean faţă de dreapta şi faţă de Alianţa PNL-PD. În 2000, aceeaşi dezamăgire a dus la creşterea votului pentru PRM, precum şi la un absenteism care a permis PSD să câştige foarte multe voturi. În prezent, această dezamăgire (aflată în prezent la un stadiu incipient) poate duce la consecinţe similare.
Există şi o diferenţă esenţială între cazul Ciorbea şi cazul Băsescu. Ea se referă la decizia prin care fiecare dintre cei doi a gestionat capitalul primit prin alegeri. Ambii au optat pentru o creştere a mizei. Primul a dorit o creştere a mizei în sensul puterii la care avea acces (a optat pentru un avans pe linie executivă – ajungând la poziţia cu cele mai mari răspunderi executive). Al doilea a preferat evitarea discuţiei despre responsabilităţi şi s-a concentrat pe legitimitate (a avansat către singurul post cu legitimitate electorală superioară celui de primar).
Miza crescută are efecte diferite: în timp ce Ciorbea nu a putut să confirme într-o funcţie executivă superioară, prăbuşindu-se dramatic după scurt timp, Băsescu profită la maximum de legitimitatea sa superioară, pentru a-şi consolida poziţia personală. Această diferenţă face ca actualul preşedinte să aibă şanse foarte mari de a evita erodarea care începe să afecteze credibilitatea dreptei într-unul din fiefurile sale. Şi, astfel, să poată pregăti, credibil, noi oferte inclusiv electoratului bucureştean. Mai ales că acest electorat este mult mai dispus să accepte mesaje alternative din zona dreptei (fie că aceasta înseamnă o recredibilizare a actualelor partide, sau noi configuraţii politice) decât din zona stângii[2].
Anti-pesedismul bucureştenilor a ajutat până acum partidele dreptei să câştige confruntări politice importante. Acelaşi fenomen însă a făcut ca problemele oraşului să fie politizate sau trecute în plan secund. Cei care pierd cel mai mult sunt locuitorii capitalei, care speră de fiecare dată ca votul lor să aducă, pe lângă imagine bună candidaţilor pentru care optează, şi o guvernare mai bună a oraşului. Ceea ce, până acum, nu s-a întâmplat decat intr-o masura foarte mica.
[1] Intelegem prin aceasta succesiunea de partide care, de-a lungul timpului, si-au dezvoltat un discurs de dreapta (nu neaparat fundamentat doctrinar sau ideatic pe valori ale dreptei, cat mai degraba prin raportare adversativa fata de stanga lui Ion Iliescu si a FSN). Cele doua momente importante de ascensiune a dreptei sunt legate de preluarea guvernarii in 1996 si, respectiv, in 2004. In randul acestor partide este inclus si PD (chiar daca acest partid si-a asumat oficial o apartenenta de centru-dreapta abia recent, prin orientarea sa populara).
[2] Ne putem aminti ca, in 2000, anul celei mai mari ascensiuni a PSD in Bucuresti, candidatul Sorin Oprescu a pierdut alegerile pentru primar in fata lui Traian Basescu, printre altele si pentru ca majoritatea bucurestenilor au dorit sa nu cedeze aceasta functie catre PSD.
