Luna trecută am lansat ideea că, în acelaşi timp cu reacţia conservatoare a lui Călin Popescu Tăriceanu faţă de tema demisiei, acesta s-a confruntat cu o nouă oportunitate: aceea de a sparge monopolul puterii din România şi de a se consacra, pe sine, ca pol de putere alternativ la mult mai puternicul pol de la Cotroceni. Succesul demersului său este încă unul discutabil, mai ales că încă nu s-a finalizat confruntarea declanşată atunci.

Cert este însă că, în urma acelei acţiuni, preşedintele a devenit conştient de acest risc şi şi-a pregătit contrareacţia (aşa cum am anticipat de altfel, încă de la început). În prezent, asistăm doar la o parte a acestei reacţii[1]. Cu siguranţă, vor mai urma şi alţi paşi. Trebuie să remarcăm însă că, în acelaşi timp, mediul politic tinde a deveni unul extrem de confuz. Dincolo de partidele de la putere şi de instituţiile politice ale puterii, este tot mai clar că această confuzie se extinde la întreg spaţiul social, alterându-i capacitatea de intervenţie, precum şi credibilitatea publică. Mai grav este că nu vorbim doar de o confuzie de comunicare sau de imagine, ci şi la una de funcţionare.

Confuzia opoziţiei.

PSD, partidul cel mai important din opoziţie, este dominat de convulsii interne care îl fac incapabil de acţiune unitară. Scindarea sa discursivă (tot mai clară) poate fi urmată, prin urmare, şi de o scindare de facto.

PRM, celălalt partid important al opoziţiei, se complace într-o tăcere care nu e semnul expectativei, ci al dezorientării. După ce, timp de multe luni, Vadim a dorit să ofere o legitimitate externă propriei formaţiuni, acum nu s-a luat încă o decizie privind revenirea –  sau nu – la propriul stil politic.

Societatea civilă este absentă din dezbaterile publice.

Chiar dacă unele structuri pot demonstra, cu studii, că au contribuit la discuţiile despre reforma justiţiei sau despre impozitare, este foarte clar că societatea civilă nu mai reprezintă o voce activă în spaţiul public.

Retragerea partenerilor sociali.

Sindicatele şi patronatele au abandonat discuţiile de la începutul anului, preferând expectativa în locul asumării unui rol social tot mai extins. La aceasta a contribuit şi iniţiativa Alianţei ce trebuia să sprijine democratizarea – transparenţa decizională. Cel mai bun exemplu este Codul Muncii. În mod normal, sindicatele şi patronatele erau chemate să ajute guvernul la îmbunătăţirea unui act normativ, nu să fie obligate să îşi asume, în locul guvernului, această decizie. Anticipând această situaţie, sindicatele şi patornatele preferă aşteptarea şi redau guvernului sarcina principală a iniţiativei legislative.

Limitarea activismului mediatic.

Presa preferă un discurs axat doar pe captarea audienţei, refuzând un rol mai complex, pe care societatea civilă l-a ignorat. E oarecum normal ca presa să fie preocupată doar de dimensiunea spectaculoasă a scandalurilor şi crizelor politice şi, pe alocuri, chiar să le stimuleze. Fiind singura structură socială şi instituţională din România care acţionează majoritar pe principii de piaţă, axarea pe maximizarea audienţei este un demers firesc şi e nejustificată pretenţia clasei politice ca mass-media să îşi nuanţeze mesajul. De altfel, mass-media are şi scuza că, în situaţii punctuale, a reuşit să influenţeze (în bine) agenda puterii, orientând măsuri executive către rezolvarea unor probleme imediate ale populaţiei. Exemplele cele mai bune: inundaţiile şi paşapoartele.

Există două tendinţe.

O analiză atentă a comportamentului fiecărui actor politic relevant din spaţiul public sugerează două tendinţe, contrarii: pe de o parte, tendinţa majorităţii structurilor de a se delimita, de a se deresponsabiliza, pe fondul încercării de a evita greşeli majore şi condamnabile; în această categorie intră şi partidele de la putere; şi, pe de altă parte, tendinţa personală a lui Traian Băsescu de a căpăta tot mai multă putere şi de a se implica la mult mai multe zone de responsabilitate.

Această a doua tendinţă este sugerată şi de natura intervenţiilor publice ale preşedintelui (axate pe o sferă de competenţă mult mai mare decât cea consacrată până acum, în mod tradiţional, preşedintelui român), dar şi a gesturilor sale administrative (cantitatea şi caracteristicile decretelor emise confirmă ipoteza unei implicări mai accentuate la nivelul vieţii politice executive).

Aici vom veni oarecum în contradicţie cu linia de interpretare existentă până acum în sapţiul public. Astfel, considerăm că Traian Băsescu nu încalcă legea fundamentală, prin această tendinţă de câştigare a unei puteri mai mari, ci se foloseşte (relativ abil) de portiţele pe care “părinţii Constituţiei” le-au lăsat, fără să vrea, atunci când au trasat liniile unei funcţii prezidenţiale potrivite mai degrabă pentru caracterul lui Ion Iliescu.

Precizări: funcţia prezidenţială în România.

În îndeplinirea atribuţiilor sale (acelea definite de constituţie şi care nu sunt nici acum, după 15 ani de democraţie, clarificate cu adevărat, rămânând una din marele controverse ale sistemului politic românesc), Preşedintele Republicii recurge la toate cele patru categorii de activitate prin care, în toate statele democratice moderne, este îndeplinită funcţia executivă. Este vorba de actele juridice (decretele), faptele materiale juridice, operaţiile administrative şi actele exclusiv politice.

Articolul 90 al Constituţiei se mărgineşte să prevadă că “Preşedintele Republicii emite decrete, care se publică în Monitorul Oficial al României”. În afară de decrete, aceeaşi Constituţie vorbeşte şi de alte acţiuni: mesajele adresate Parlamentului (acestea fiind acte politice, care nu pot lua forma unor decrete), solicitarea unei decizii către Curtea Constituţională (care este un fapt material) sau primirea în audienţă a unor delegaţii străine (care reprezintă o operaţie administrativă).

Emiterea decretelor este instrumentul principal de acţiune al preşedintelui, din punct de vedere juridic. Interesant este că emiterea decretelor nu este mărginită de Constituţie, care nu prevede zonele asupra cărora preşedintele se poate îndrepta. Constituţia nu spune când poate preşedintele să recurgă la decrete şi când va folosi alte acte.

Aceasta înseamnă că analizarea acestui indicator dă o imagine foarte relevantă asupra disponibilităţii preşedintelui de a fi sau nu un actor politic cu atribuţii extinse. Dacă la aceasta adaugăm că, prin Constituţie, nimic nu se poate opune ca preşedintelui să i se recunoască, prin legi, şi alte atribuţii decât cele din prezent, vedem cât de largă este marja acestuia de acţiune.

La aceasta adăugăm o altă precizare: ideea conform căreia preşedintele încalcă Constituţia adoptând mesaje politice partizane este falsă. Strict formal, în Constituţie există doar o singură incompatibilitate[2]. Aceasta arată că, de fapt, a lansa mesaje politice despre actori politici nu implică şi obligativitatea acestor actori de a ţine cont de ele. Prin urmare, ideea partidelor din opoziţie de a pregăti forme de suspendare din funcţie a preşedintelui doar pe acest motiv sugerează lipsă de analiză juridică.

O analiză a cantităţii şi sensului decretelor prezidenţiale din ultimele luni va confirma impresia conform căreia Traian Băsescu îşi conturează o plajă mult mai largă de acţiune. Doar evaluarea cantităţii de decrete emise de la începutul mandatului şi până la începutul lunii august ne arată un ritm mult mai mare decât al celorlalţi doi preşedinţi în primul lor an de mandat. Astfel, Băsescu a emis de după 24 decembrie 2004 până la 1 august aproximativ 800 de decrete (806, conform bazei de date a Camerei Deputaţilor), în timp ce, în intervale similare (adică aproximativ 9 luni de la preluarea mandatului), Iliescu a emis doar puţin peste 650, iar Emil Constantinescu doar 380.

PERSPECTIVE

Extinderea activităţii lui Traian Băsescu spre alte zone de putere indică direcţia către care va trebui să ne concentrăm observaţia analitică în viitorul imediat.

În condiţiile în care întreg mediul politic este dominat de fărâmiţare şi de delimitare, mişcarea lui Băsescu poate avea efecte interesante. În istoria modernă a României, a mai existat un singur moment în care s-a înregistrat o astfel de tendinţă, iar efectele au fost catastrofale: este vorba de preluarea, de către regele Carol al II-lea a mai multor atribuţii din sarcina clasei politice, concomitent cu anihilarea acesteia (mai întâi, ca imagine, iar apoi şi legal).

Nu sugerăm că Băsescu va îndrepta România spre o dictatură, ci că este vorba de un context cu circumstanţe similare. Într-o democraţie autentică, încercarea unui pol de putere de a acumula şi mai multă putere este contrabalansată de efectul celorlalţi poli de putere. În România, o astfel de reacţie ar demonstra că democraţia politică nu este doar o formulă goală de conţinut.

Pe acest fond, dorinţa (legitimă până la un punct) a lui Traian Băsescu de a-şi extinde atribuţiile astfel încât să îşi poată manifesta efectiv puterea primită prin vot va genera un examen major pentru întreaga societate politică, fiindcă în funcţie de reacţiile care vor apărea, va evolua sau involua nivelul de credibilitate al democraţiei româneşti.



[1] Iar cea mai importante parte a acestei reactii se refera la repozitionarea ca voce a electoratului in raport cu institutiile statului, dupa ce mai bine de jumatate de an Basescu incercase, gresit, sa devina o voce a institutiilor. Aceasta repozitionare ii va da in prezent forta si credibilitate, limitand mult din potentialul critic la adresa lui.

[2] ARTICOLUL 84: (1) În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată.


Administratorul