Istoria guvernărilor precedente a consemnat diferite situaţii conflictuale între Executiv şi sindicate, dar care au reliefat aproape de fiecare dată influenţa organizaţiilor sindicale în disputele cu factorii decizionali guvernamentali. Conflictele dintre cele două parţi au cunoscut soluţionări distincte, adaptate conjuncturilor:
- Rezolvări violente (perioada mineriadelor, dar şi a blocărilor de drumuri de după 1996).
- Rezolvări prin atragerea liderilor sindicali în mediul politic (exemple: Miron Mitrea, Victor Ciorbea, Dumitru Costin).
- Rezolvări negociate – de cele mai multe ori, presiunea sindicatelor a condus la îndeplinirea cererilor în detrimentul bugetelor construite iniţial.
Rolul sindicatelor în România a fost, în general, facilitat de o anumită etică impusă în perioada comunistă. Cultura politică orientată preponderent spre stânga a stimula consolidarea sindicatelor ca pol de putere, care încearcă să se menţină chiar şi în condiţiile reducerii masive a prezenţei statului în economie. Urmarea consecventă a calendarului privind integrarea implică anumite costuri care se vor traduce implicit în mişcări ale sindicatelor (acestea exercitând presiuni constante nu doar asupra patronatelor, dar şi asupra guvernării). Executivul va fi pus în postura de a face faţă unei situaţii delicate: nemulţumirile salariale ale maselor vor fi puse faţă în faţă cu restricţiile bugetare. Un astfel de impas nu va putea fi soluţionat încât să satisfacă ambele părţi.
Perioada de toamna coincide practic cu accentuarea revendicărilor sindicale. Tonul a fost deja dat de sindicatele din învăţământ: 12 septembrie, începutul anului şcolar, 1 octombrie, început de an universitar, 5 octombrie, Ziua Mondială a Educaţiei – au surprins angajaţii din învăţământ protestând faţă de condiţiile oferite şi faţă de ofertele salariale. Protestelor din învăţământ li se vor adăuga cele din sistemul sanitar precum şi din alte sectoare bugetare. În ciuda promisiunilor pentru cote mai mari din PIB care ar urma să fie alocate în 2006, este puţin probabil ca soluţiile Executivului să satisfacă întru totul cererile. Domenii precum administraţia, agricultura, sănătatea sau educaţia au obţinut promisiuni pentru măriri considerabile ale bugetelor, în contextul subfinanţării resimţite în 2005.
Poziţia Executivului este una delicată, însă poate profita de situaţiile similare prin care a trecut în această vară. Greva CFR a reprezentat una din situaţiile soluţionate în favoarea guvernului, care nu a cedat revendicărilor sindicale (pe fondul scăderii puterii acestui domeniu ca urmare a diversificării formelor de transport). Din această perspectivă, Executivul are un ascendent moral important la care se poate raporta pentru soluţionarea eficientă în actualul context.
Pe de o parte, guvernul nu-şi mai poate permite concesii, deoarece ar crea dezechilibre bugetare în contextul eforturilor de colectare desfăşurate de ministerul finanţelor. Pe de altă parte, neîndeplinirea revendicărilor sindicale ar ostiliza dramatic segmente importante de electorat, în condiţiile în care Alianţa PNL-PD se află oricum pe un trend descendent în sondajele de opinie.
În condiţiile în care bugetul va fi dezbătut în parlament la mijlocul lunii octombrie, iar cheltuielile suplimentare pentru creşterile salariale promise în campanie nu au fost prevăzute în proiectul de buget, situaţia se va complica. Dacă guvernul nu va ţine cont de perspectiva aproape certă a creşterii presiunii sociale în această iarnă, e posibil ca viitoarea rectificare bugetară, după ieşirea din iarnă, să afecteze profund funcţionarea instituţiilor.
Dincolo de aceste realităţi, există problema lipsei de coeziune a mediului sindical. Cel mai probabil, protestele nu vor evolua către o singură grevă generală din cel puţin două raţiuni:
- In condiţiile lipsei unei solidarităţi reale, “pe o singură voce”, protestele organizate de sindicate vor putea fi mai uşor combătute de Guvern
- Greva generală implică îngheţarea activităţii, dar mai ales blocarea plaţilor salariale. Or, în contextul încheierii concediilor, angajaţii bugetari se bazează pe veniturile din salarii şi, implicit, ar putea avea dificultăţi în asumarea unei astfel de acţiuni.
Negocierea în favoarea salariaţilor bugetari (chiar şi în cazul ipotetic în care se va realiza) ar pune Executivul în faţa unei noi situaţii delicate. Spre exemplu, dacă educaţia va obţine majorări salariale, celelalte sectoare finanţate de la buget (sănătate, transporturi etc) vor formula la rândul lor cereri de aceeaşi factură[1]. Soluţiile pentru detensionarea relaţiei guvern – sindicate sunt limitate. Strategia guvernului prevede temeperarea mişcărilor sociale prin măsuri complementare de stopare a majorării preţurilor la utilităţi. Astfel, în pragul iernii nu vor fi introduse abonamentele la gaze, nu se va majora preţul gigacaloriei, nu va fi mărit preţul la electricitate. Deşi reprezintă un set măsuri proactive, alături de pactul fiscal cu sindicatele propus de Tăriceanu, populaţia ve resimţi într-o mică măsură aceste înlesniri, existând mai degrabă premisele pentru o iarnă grea şi proteste de amploare.
Socul zilei
ANGELA MERKEL, PRIMUL CANCELAR FEMEIE IN GERMANIA
Pentru prima data in istoria tarii, aceasta functie revine unei femei.
Dupa trei saptamani de negocieri, liderul crestin-democratilor germani, Angela Merkel, a obtinut conducerea guvernului. Ieri, in fata ziaristilor, Merkel recunostea ca se simte „fericita”.
SPD a recunoscut dreptul doamnei Merkel la functia de cancelar, oprindu-si insa drept compensatie conducerea ministerelor de Externe, al Muncii, Justitiei si Finante.
In ce-l priveste pe predecesorul ei, Gerhard Schroder, soarta lui este inca incerta. Oricum, a anuntat ca iese din politica. Surse diplomatice l-au plasat deja la ONU, in calitate de ambasador al Germaniei la Natiunile Unite, unde Berlinul pretinde la un loc de membru permanent in Consiliul de Securitate. Saptamana trecuta, presa britanica nu a exclus posibilitatea ca Schroder sa primeasca o oferta in viitorul concern energetic germano-rus care va realiza proiectul anului, cum l-au denumit specialistii – conducta nord-europeana de gaze naturale.
[1] Acest tip de filosofie a functionat intotdeauna in Romania, contribuind fie la o respingere in bloc a tuturor revendicarilor (in primii doi ani ai guvernarilor), fie la o acceptare in etape consecutive ale acestora (in ultimii ani ai guvernarilor).
