Anul 2006 este definit de majoritatea analiştilor ca fiind unul al integrării europene. Acest lucru a fost afirmat de cei mai multi comentatori politici şi a fost asumat de principalii lideri politici. Mai mult, Traian Băsescu în seara de Revelion s-a referit la acest an ca decisiv pentru integrare, asumându-şi imagologic obiectivul ducerii României în spaţiul european de la 1 ianuarie 2007.
Confirmând această impresie, încă de la începutul anului au început să apară semnale occidentale care comentează şansele pe care ţara noastră le are pentru a atinge obiectivul integrării. Aceste comentarii sunt surprinzătoare prin extremismul lor: nu există păreri care oscilează în jurul unor nuanţe, ci păreri care definesc variante foarte diferite. Se vorbeşte fie de integrarea la termen, fără mari probleme, în condiţiile în care România îşi respectă angajamentele, fie de varianta amânării sau chiar suspendării integrării. Deja, alternativa la 2007 nu mai este 2008, ci 2009 sau chiar mai târziu.
Semnalele vin pe fondul unei confuzii nefireşti. Atât instituţiile europene, cât şi autorităţile de la Bucureşti ar fi trebuit să fie sigure în legătură cu elementele care influenţează decizia de aderare. E clar însă că aceste elemente sunt mult mai volatile. Nu se mai ştie foarte clar cât de mult contează strict respectarea angajamentelor, cât de mult va influenţa curentul anti-extindere din occident, cât de importante sunt accidentele punctuale (precum cazul Bivolaru) sau situaţiile excepţionale (precum închisorile CIA). Remarcăm o incertitudine nespecifică la nivelul Comisiei Europene, care dă mesaje în care combină determinările endogene (în care contează doar performanţa României) cu cele exogene.
Cert este că, trăgând linie, la doar două săptămâni de la începerea noului an, climatul general legat de viitoarea integrare a României este parcă mai neclar decât niciodată. Şi, în acest context, responsabilii politici români se comportă în totală discordanţă cu propriul interes, contribuind la amplificarea confuziei.
Simplificat, atitudinea generala a puterii de la Bucureşti poate fi încadrată în următoarele elemente:
– exacerbare, pe ultima sută de metri, a discursului anti-corupţie (sesizând importanţa pe care o are acest subiect, atât ministrul justiţiei cât şi premierul au decis să dea mesaje care cresc vizibilitatea unui domeniu fără prea mari rezultate în 2005 şi să ridice miza, în condiţiile în care se ştie că evaluarea performanţei se leagă direct de existenţa unor dosare de mare corupţie);
– lansarea de avertismente aparent exterioare (deşi are un rol important în coordonarea eforturilor de integrare, ministrul Boagiu a ales o postură externă, ca de observator, prin care transmite avertismente; aceste mesaje sunt singurele care definesc de fapt comportamentul public al ministrului integrării, limitându-i la minimum forţa discursivă şi pe cea politică);
– discreţie în ceea ce priveşte comportamentul instituţional (în condiţiile în care singurul element care depinde de România este performanţa internă, această dimensiune este ignorată şi plasată în zone marginale de interes; singurul domeniu în care se manifestă atenţie e lupta împotriva corupţiei, deşi aceasta reprezintă doar una dintre teme; spre exemplu, subiectul securizării frontierelor sau reforma administraţiei au reprezentat doar vag preocupări guvernamentale pentru coaliţie);
– absenţa oricărei abordări alternative (discursiv, e în regulă ca oficialităţile să afirme că nu concep decât varianta integrării la termen; strategic însă, o astfel de atitudine este greşită, fiindcă ea presupune o eventuală perioadă de incapacitatea de reacţie a sistemului în cazul amânării aderării).
Confuzia existentă pare că prevesteşte eşecul şi, lipsind certitudinile, fiecare vector politic încearcă să se pună la adăpost. Politic, cel care riscă cel mai mult este primul ministru Călin Popescu Tăriceanu, care a încercat pe parcursul primului an de mandat să se asocieze personal cu succesul integrării. Iar acest risc apare cu atât mai mult cu cât nu mai este singurul care influenţează decisiv actul de guvernare. Traian Băsescu e interesat tot mai mult de agenda guvernării şi lansează mesaje despre miza aderării.
Miza care se construieşte – integrarea europeană la 1 ianuarie 2007 – este una greşită, fiindcă amânarea aderării nu reprezintă de fapt ratarea integrării. Cu toate acestea, orice întârziere va fi percepută ca un eşec major, care poate determina schimbări sau chiar crize politice ample. Nu va conta că integrarea este deja realizată în mare măsură şi că anii următori reprezintă mai degrabă reglări de ritmuri.
Se va impune faptul că obiectivul asumat a fost ratat şi se vor căuta vinovaţi. Iar acesta este obiectivul imagologic principal al acestei perioade. Vinovaţii au rolul, în ochii opiniei publice, de a fi ţinte către care să fie orientată nemulţumirea generală şi de a prelua erodarea care ar putea fi produsă în cazul unui eşec. In funcţie de amplitudinea eşecului anticipat, vinovaţii pot fi mai importanţi sau mai puţin importanţi. Conform ultimelor discursuri, aceştia pot proveni din zona responsabililor precum procurorul general Ilie Botoş sau conducerea CSM sau chiar din zona politică. Aici, disputa se va da între vinovaţii sectoriali (miniştrii cu competenţe în zonele cheie ale integrării: justiţia şi internele) şi cei generali (dintre care cel mai important este primul ministru).
